Descriere

Pianistul de renume mondial Witold Malcuzynski, este de origină polona. S-o născut la Varșovia la 10 august 1914 și a început de timpuriu studiul pianului. Printre îndrumătorii săi se număra profesorul Jozef Turczynski și ilustrul pianist I. Paderewski. Contactul strîns cu acești doi mari maeștri i-a deschis lui Malcuzynski porțile unei tălmăciri inspirate a muzicii romantice. În anii invaziei fasciste, pianistul este nevoit să-si părăsească patria. Locuiește un timp în Franța și se stabilește apoi în America Latină. După succese remarcabile obținute în S.U.A. și Canada, Malcuzynski reia, în anul 1945, contactul cu publicul european, În acest an debutează ca solist al orchestrei Philharmonia din Londra, cîntă cu orchestra Radiodifuziunii britanice si face prime/e înregistra/-/ pe discuri. Malcuzynski păstrează strînse raporturi cu patria sa, în ale cărei săli de concert se produce adesea. A realizat si multe înregistrări cu orchestrele simfonice poloneze.. Printre acestea se numără si înregistrarea de pe acest disc

 

În complexul moștenirii muzicale brahmsiene, cele 4 concerte instrumentale–două pentru pian, unul pentru vioară și un dublu concert pentru vioară și violoncel —ocupă un loc deosebit de important. Datorită concepției inovatoare în ceea ce privește raportul dintre orchestră și instrumentul solistic protagonist — concepție care are la bază unitatea indisolubilă dintre orchestră și partida solistică—, datorită de asemenea bogăției conținutului de idei, concertele lui Brahms pot fi considerate ca adevărate simfonii cu instrument solo obligat.

Este interesant de reținut că primul său concert de pian (cel înregistrat pe discul nostru), inițial plănuit ca o simfonie, a fost transformat, ulterior într-o sonată pentru două piane si abia apoi într-un concert propriu-zis.’

Brahms a început să scrie lucrarea în vara anului 1854. Trecea pe atunci printr-o perioadă agitată. Reușise tocmai să se afirme ca pianist concertist în lungile și obositoarele turnee întreprinse (în 1853) alături de violonistul Joseph Joachim. Căuta în același timp un drum în arta compoziției, încurajat fiind de elogiile primite din partea unor mari muzicieni ai vremii și mai ales de acelea ale lui Robert Schumann, care vedea în Brahms pe noul « profet » al muzicii germane și pe cel mai bun păstrător al tradițiilor clasicismului muzical.

Terminat în 1858, Concertul a fost prezentat un an mai tîrziu; solist fiind compozitorul, întîi la Hanovra și apoi la Leipzig.

Avînd un caracter solemn și un dramatism de o intensitate neobișnuită, (în timp ce în concertele instrumentale al vremii, predomina virtuozitatea solistică), el a fost primit cu indiferență, chiar cu ostilitate. Insuccesul nu l-a descurajat însă pe compozitor. «Aceasta silește gîndurile să se coordoneze și întărește curajul, iar eu sînt încă în perioada încercărilor și a căutărilor » a mărturisit Brahms cu acest prilej, în decursul următorilor 15 ani, concertul nu a putut să se mai mențină în repertoriu. Deabia în 1874, Clara Schumann a reușit, interpretîndu-l la Viena, să-i releve valoarea și să-l impună atenției marelui public.

Realizare admirabilă prin maturitatea gîndirii și prin bogăția conținutului emotiv, cît și prin forma sa artistică superioară, concertul și-a cucerit apoi, în decursul timpului, locul meritat în cadrul lucrărilor genului.

 

Prima parte a concertului — Maestoso — are o poveste deosebit da tristă. Se știe sigur, datorită unei comunicări a lui Joachim către unul dintre prietenii săi, că ea a fost concepută sub influența durerii pricinuita de tragica încercare de sinucidere a lui Schumann, prietenul și protectorul lui Brahms, lovit de o gravă boală de nervi.

Scrisă în formă de sonată, este partea cea mai amplă și mai originală a lucrării. Există aci influențe de netăgăduit aia simfonismului beethovenian — către care au «Ins toate năzuințele componistice ale iui Brahms — ți mai ales ale Simfoniei a IX-a. Faptul nu trebuie să pară surprinzător, dacă reținem amănunții! ca Brahms a ascultat pentru prima dată In viața sa această măreața capodoperă la Colonia, în anul creării primei mișcări a concertului.

Mișcarea debutează cu o Introducere orchestrală, în care tema principală izbucnește în accente patetice din trilurile prelungite ale instrumentelor de coarde, întovărășite de tremolo-ul înfrigurat al timpanilor. Tema secundară, concepută în maniera schumanniană, e puternic contrastantă. Ea aduce, prin inflexiunile sale lirice, contemplative, o atmosferă calmă. Intrarea instrumentului solist prilejuiește, pe lîngă prelucrarea materialului tematic, expus in introducerea de orchestră, audierea unor idei muzicale noi. O dezvoltare învolburată, în caro acordurile impetuoase ale pianului lasă să străbată, cînd și cînd, frînturi ale temei principale, conduce către repriză. Coda, scurtă, într-un tempo animat, cu strălucitoare arpegii ale pianului, secondate, da acordurile viguroase ale orchestrei, încheie mișcarea.

Partea a II-a—-un minunat Adagio eu rezonanțe de lied — este o pagină d« o mare forță expresivă.

Expusă de murmurul surdinat al coardelor, tema principală a acestei părți, dosi caracteristic brahmsiană, amintește, prin mersul său domol, atmosfera coralurilor lui Bach. Un dialog de o fermecătoare poezie — orchestra și solistul își vorbesc în șoapte — introduce o altă idee muzicală cu un ritm agitat, trădînd parcă o stare de neliniște. Melodia gingașă ce urmează e intonați de glasul cald al clarinetelor, învăluit în figurațiile delicate ale pianului, care se lansează apoi într-o cadență de scurte proporții.

Întreaga mișcare, după o ultimă revenire a temei principale, se încheie în aceeași atmosferă contemplativă cu care s-a deschis.

În formă de rondo, partea a III-a — Allegro non troppo — este străbătut de intonațiile și ritmurile muzicii populare maghiare.

Încordarea dramatică a primei părți și lirismul meditativ al celei de a doua fac loc aici unei atmosfere de veselie, de elan tineresc.

După expunerea celor două teme caracteristice formei de rondo (cuplet — refren) urmează un episod în stil fugato al instrumentelor de coarde și apoi temele revin, amplificate într-o serie de variațiuni ale instrumentului solist.

Cadența liberă, « quasi fantasia» a pianului, pregătește tradiționala codă, care încheie Concertul într-o atmosferă luminoasă, apoteotică.