Descriere

Simfoniile lui Brahms domina peisajul muzical din ultimul sfert al secolului trecut — secol bogat în idei şi înfăptuiri pe tărîmul artei sunetelor – apârînd ca un fel de replica a simfoniilor beethoveniene din primul pătrar al aceluiaşi secol. Prin puternica lor indi­vidualitate şi deosebita lor valoare artistica, cele patru simfonii ale lui Johannes Brahms – ca de altfel şi con­certele sale, ori marele lucrări camerale — sînt într-adevăr demne de a sta alături de operele similare ale lui Beethoven, fără a putea fi privite astăzi ca ecouri tar­dive ale acestora. Brahms a fost deopotrivă un conti­nuator al clasicismului, ca şi al direcţiei ilustrate de Schubert, Mendelssohn-Bartholdy şi Schumann. Situat la confluenţa acestor două linii, compozitorul a realizat de fapt o sinteză cu totul personală între grandiosul simfo­nism beethovenian şi lirismul intim al primilor romantici, incluzînd elemente ale unor mai vechi tradiţii, de la lu­mea simplă a cîntecului popular şi a coralului la complexitatea polifoniei barocului.

Menţinîndu-se în afara influenţei wagneriene atunci cînd, sub o formă sau alta, vraja muzicianului de la Bayreuth pusese stăpînire pe întreaga artă contemporană,. Brahms a rămas o figură singulară a timpului său. Ase­menea lui Bach, pentru o altă epocă, el a fost conside­rat ca exponentul întîrziat al unui stil a cărui actualitate încetase, atunci cînd se impuneau noi orientări şi tehnici de creaţie. Ca şi în cazul lui Bach, timpul a restabilit adevărul. Aprecierea obiectivă, rezultată din aşezarea definitivă a valorilor şi din perspectiva istorică dobîndită, i-a redat compozitorului locul meritat, dezvăluind perma­nenta actualitate a artei sale. Brahms este un mare creator de sinteză, care a stăpînit la perfecţie tehnica componistică deprinsă de la clasici, îmbogăţind-o cu experienţa muzicală a unei alte epoci. Prin sensibilitatea sa, el s-a dovedit a fi un adevărat romantic, nu atît de departe de contemporanii săi care reprezentaseră cîndva poziţia adversă (Liszt, Wagner, Bruckner). Nu l-au tentat genurile operei şi muzicii programatice, a evitat pitores­cul, descriptivul, efectele coloristice, ornamentaţiile exte­rioare, ca şi supradimensionările (în formă, armonie, or­chestraţie sau dinamică). Păstrînd un echilibru de tip clasic, o logică şi un control riguros al discursului sonor pînă în cele mai mici detalii, Brahms a scris însă o muzică ce impresionează tocmai prin spontaneitate şi solicită din  plin  participarea afectivă  a  auditorului.  Echilibrul complex al muzicii sale ascunde adesea existenţa unor puternice tensiuni interioare. Intr-un limbaj clar, cu grijă elaborat, Brahms reuşeşte să exprime cele mai adinei taine ale sufletului omenesc, cele rnai fine vibraţii, cele mai intraductibile impulsuri. Compozitorul s-a arătat deosebit de sensibil la farmecul naturii, la poezia romantică, la străvechile balade populare. Ceţurile nordice, ale Hamburgului natal, se întîlnesc în muzica lui Brahms cu cerul senin, cu veselia exuberantă a Vienei, oraşul său de adopţiune. De la confesiunea discretă a sentimen­telor intime la patetismul răscolitor, se desfăşoară un larg ambitus emoţional într-o operă purtînd amprenta desâvîrşirii.

Simfonia nr. 3 în Fa major op. 90 a fost creată în anul 1883, pe cînd compozitorul, în vîrstă de 50 de ani, se afla la Wiesbaden. în acelaşi an murea Richard Wagner, căruia Bruckner îi aducea un omagiu prin cea de a şaptea simfonie a sa. Stâin de înrîurirea wagneriană, Brahms îşi afirmă cu încredere propriul său drurn care, cel puţin sub trei aspecte ale tehnicii com­ponistice, se dovedeşte a fi strîns legat de problematica epocii : mobilitatea tonală a discursului muzical, tendinţa de polifonizare a armoniei şi unitatea întregului edificiu pe baza strictei economii motivice. Sub acest din urmă aspect Brahms merge mai departe, într-un anumit fel, decît organizarea leitmotivică a lui Wagner ori construc­ţia ciclică a lui Liszt sau Franck. Travaliul motivic este împins, aşa cum evidenţiază şi partitura Simfoniei nr. 3, pînă la determinarea şi controlarea celor mai mici de­talii. După fugile lui Bach sau Simfonia nr. 5 a lui Beethoven, Brahms reprezintă un alt important moment al gîndirii constructive în muzică. Secretul însuşi al teh­nicii brahmsiene trebuie căutat în strînsa îmbinare din­tre principiile dezvoltătoare clasice şi spiritul şi tehnica variaţională.

Simfonia cuprinde cele patru părţi tradiţionale. Forma-sonată revine în fiecare mişcare, cu excepţia părţii a treia, care este un Scherzo prin construcţia sa, dar nu şi prin caracter. Părţile interioare ale lucrării reprezintă, fapt obişnuit în muzica lui Brahms, două intermezzi în care elementul liric trece pe prim plan. Dimpotrivă, păr­ţile extreme concentrează în ele un imens potenţial dra­matic, care — cu deosebire în final — se va manifesta cu toată plenitudinea în cadrul unei construcţii de largă amploare.

Prima parte – Allegro con brio – debutează într-un climat de înaltă tensiune. Atît scurtul motiv introductiv (desprins din primele trei acorduri), cît şî tema princi­pală, rostogolită într-un arpegiu puternic ritmizat, aduc dramatica alternanţă dintre Fa major şi fa minor (respec­tiv tonalitatea primei părţi şi cea a finalului). Aceste elemente vor străbate întreaga mişcare, revenind şi ulte­rior în cuprinsul simfoniei. Suprafaţa temei secunde, începînd cu ideea expusă de clarinet, impune un contrast deplin prin caracterul expresiv şi graţios al liniei melo­dice. Interesant de semnalat este faptul ca în cuprinsul secţiunii de dezvoltare rolurile apar inversate, tema se­cundă dobîndind un caracter vehement, pentru ca tema iniţială să apară într-un colorit diafan, misterios.

Andantele, de un lirism reţinut, impresionează prin simplitatea calmă a elementelor melodice, colorate de expresivele solo-uri ale suflătorilor de lemn. O notă de nelinişte   survine   în   cuprinsul  dezvoltării,   prin   suprapune­rile ritmice mai complexe.

Partea a treia – Poco allegretto – şi-a cîştigat o deo­sebită notorietate impunîndu-se printre cele mai reuşite pagini lirice din creaţia brahmsiană. Revenirile ideii sale melodice, de o infinită tandreţe, sînt cizelate cu desăvîr-şitâ artă. Pasiunea vibrantă a violoncelelor, elocvenţa viorilor, timbrul elegiac al instrumentelor de suflat, ele­mentele variaţionale ce survin discret, totul colorează şi însufleţeşte această inspirată desfăşurare melodică, între­ruptă doar de un al doilea element (trio) desfăşurat, în aceeaşi sferă de lirism nostalgic.

Impetuosul Allegro final revine la atmosfera dramatică a mişcării iniţiale, cu puternice contraste care au permis unor comentatori să considere simfonia ca o „Eroică” brahmsiană. Trei arcuri succesive de mare amploare (ex­poziţia, dezvoltarea şi repriza) pornesc de la sonorităţi misterioase, mişcări reţinute dar pline de tumult interior, pentru a atinge în desfăşurarea lor momente de paro­xism. Lucrarea se încheie prin revenirea, cu caracter con-cluziv, a temei iniţiale din prima parte, întregind astfel arcuirea superioară a întregii simfonii.

ADRIAN RAŢIU

Brahms est un grand createur de synthese, qui maî-trisait ă perfection la technique de composition apprise aux classiques. Par sa sensibilite, ii s’est prouve â etre un vrai romantique, dont la musique impressionne par la spontaneite et sollicite la participation affective totale des auditeurs. L’equilibre complexe de sa musique cache souvent l’existence d’une forte tension interieure. Dans un langage clair, elabore avec grand soin, Brahms reussit ă exprimer Ies plus profonds secrets de l’âme humaine, Ies plus fines vibrations. Le compositeur s’est avere surtout sensible au charme de la nature, â la poesie romantique, aux anciennes ballades populaires. Leş brumes nordicjues de son Hambourg natal rencon-trent, dans la musique de Brahms, le ciel pur, la joie exuberante de Vienne, sa viile d’adoption. De la con-fession discrete des sentiments intimes jusqu’au pathe-tisme le plus tourmente, son oeuvre comprend un large ambitus emotionnel, deroule sous le signe de la per­fection.

La Symphonie no. 3 en Fa majeur op. 90 a ete creee en 1883, lorsque le compositeur, âge de 50 ans, se trou-vait ă Wiesbaden. L’oeuvre comprend Ies quatre mou-vements traditionnels. La forme-sonate revient dans chaque mouvement, â l’exception du troisieme, qui est un Scherzo par la construction, mais point par le carac­tere. Leş mouvements interieurs de la Symphonie repre-sentent – fait usuel dans la musique de Brahms – deux intermezzi, dans lesquels Telement lyrique passe au pre­mier plan. Par contre, Ies mouvements extremes concen-trent un jmmense potentiel dramatique, qui se manifes-tera pleinement surtout dans le Finale, dans le cadre d’une construction de large ampleur.

La Symphonie est interpretee par l’Orchestre sympho-nique de la Philharmonie de Cluj-Napoca, une des villes rournaines qui possedent une ancienne traditîon cultu-relle. L’ensemble a obtenu des succes prestigieux s’affir-mant comme Tun des meilleurs orchestres roumains. Emil Simon, chef permanent de la Philharmonie de Cluj-Napoca, a fait en 1964 un brilliant debut au XlV-eme Concours de Besancon, se classant premier parmi 40 concurrents ; şes succes personnels sont indissolublement relies ă ceux de l’orchestre, qui q.realise des progres remarq-uables sous la direction de ce tres doue musicien de la generation moyenne.