Descriere
Conul Leonida faţă cu reacţiune, C.F.R. Bubico
Conul Leonida faţă cu reacţiunea este a doua piesă a lui Caragiale. A urmat la un an după debutul strălucitor făcut cu O noapte furtunoasă. Pe atunci, în 1880, scriitorul avea douăzeci şi opt de ani.
Caragiale a intitulat-o – modest – „farsă”, într-adevăr, ritmul acţiunii şi situaţiile în care îi vedem atraşi pe cei doi bătrîni sînt cele ale unei farse : pensionarul Leonida şi admirativa lui consoartă Efimiţa, speriaţi de zgomotele unui chef obişnuit de mahala, sînt gata să fugă din oraş. „Farsa” lui Caragiale a continuat construcţia satirică pe care o începuse O noapte furtunoasă şi pe care aveau s-o întregească celelalte scrieri. Cu formulele lui faimoase – „omul bunioarâ, de paregzamplu” – pensionarul Leonida si-a dobîndit îndată locul în carnavalul de tipuri durabile pe care Caragiale le-a dăruit literaturii române.
În prima Iul piesă, Caragiale portretizează burghezia românească la treizeci de ani după ce aceasta îşi abandonase revoluţia, negustorimea plină de sine, conştientă de puterea ei politică şi economică, pe cale să treacă la rafinamentele Ziţei, cea crescută la „pasion”, Cu Leonida pătrunde în scrisul lui Caragiale o categorie socială care va reveni şi în teatru, dar mai ales în schiţe. Legătura între cele două medii şi cele două piese e evidentă. Purtarea lui Dumitrache Titircă şi a celor care îl servesc în presă ori la poliţie – a lui Rică, a lui Ipingescu — presupune existenţa a diferiţi Leonida, de felurite vîrste şi profesii, — mici pensionari, învăţători, frizeri de periferie – care citesc entuziaşti gazeta liberală sau conservatoare. Ei aplaudă la întruniri şi — în general — iau parte cu patimă la o ciorovăială politică din care nu înţeleg mare lucru.
Caragiale se gîndise întîi să facă din Leonida un boier bătrîn, speriat de revoluţie, în versiunea definitivă, venerabilul pensionar e partizanul burgheziei liberale. Evanghelia lui e gazeta. E convins că „dacă o să fie revoluţie, trebuie să spuie la „Ultimele ştiri”.
În cadrul extrem de paşnic al camerei de culcare, în halat, papuci şi scufie de noapte, Leonida îşi expune cu siguranţă părerile despre politică ori medicină. Are răspuns la toate, spre satisfacţia Coanei Efimiţa. Lectura gazetei – „Ei l domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am pâr în cap l” – l-a făcut atotştiutor, gata să dezlege orice întrebare.
Reflectate parcă de nişte oglinzi strîmbe, ideile politice suferă o îndoită deformare. Gazetari ca Rică Venturiano schimonosesc ideile şi lozincile patruzecişioptului. Citindu-l şi comentindu-l pe Venturiano, Jupin Dumitrache, Ipingescu, Leonida le pocesc din nou pînâ la absurd. Pentru Leonida „republică” ajunge să însemne că „nu mai plăteşte nimenea bir”, că „fieştecare cetăţean ia cîte o leafă bună pe lună” şi că se face „lege de murături” : „nimeni să nu mal aibă drept să-şi plătească datoriile”.
Interesant este că, deşi ascultă, topită de admiraţie, explicaţiile soţului ei, Efimiţa are, din cînd în cînd, cîte o tresărire de bun simţ. Ea nu pricepe cum s-ar mai putea da lefuri cetăţenilor dacă n-ar plăti nimeni bir, Dar elo-cinţa lui Leonida sfărîmă orice obiecţie : „Treaba Statului, domnule : el ce grijă are ?”.
Pe micul burghez, Caragiale avea să-l surprindă în cele mai variate împrejurări şi momente. Dar primul portret îi făcuse magistral în „farsa” din 1880.
Aproape douăzeci de ani despart Conul Leonida de schiţa apărută în „Universul” din 26 noiembrie 1899. Personajele din C.F.R. – Niţă, Ghiţă, Amicul – se înrudesc cu bătrînul pensionar. Ca şi el, sînt gata să pălăvrăgească. Dar aparţin varietăţii „Mitică”, înfăţişate atît de divers in Momentele lui Caragiale.
Aşa cum, în viaţa politică, Leonida reproduce ideile din gazete, Ghiţă, Niţă şi atîţi alţi Mache şi Lache imită ,,high-life”-ul la care aspiră să parvină. Ii caracterizează vorba stearpă. Practică cu predilecţie bîrfeala, trimit scrisori anonime. O mare parte din existenţa lor se petrece la berărie sau la cafenea. Acolo are loc şi păţania lui Niţă şi Ghiţă care, socotind că au dat de un soţ credul, se grăbesc să se împrietenească cu dînsul. Speranţele şi dezamăgirea lor finală le trasează portretul.
În discul de faţă, C.F.R. e prezentată, sub formă dramatizată. Faptul e îngăduit de însuşi caracterul schiţelor, care, prin importanţa dialogului, prin nervul şi concizia povestirii, fac trecerea de la teatrul propriu-zis la restul prozei lui Caragiale.
Satira şi umorul se contopesc într-un text atît de popular ca Bubico. Stăpîna căţelului care îşi dezmiardă odrasla e foarte apropiată de mama Domnului Goe, din altă schiţă răspîndită prin manuale. Mahalagioaica volubilă are limbajul doamnelor din Five o’clock cînd pomeneşte de succesele amoroase ale lui Bubico şi de rivalitatea lui cu Bismark „al ofiţerului Papado-polinii”. Naratorul îmbracă umoristic veşmîntul unui intrigant de melodramă, cucereşte strategic bunăvoinţa căţelului pentru a-l putea azvîrli pe fereastră, mărturiseşte mamitei disperate demonica lui faptă şi dispare „în noaptea neagră”, înverşunarea e aparentă, real e doar comicul foarte intens al textului. |
Conul Leonida a intrat destul de tîrziu în repertoriul Teatrului Naţional – abia în 1912. Astăzi, alături de spectacol ori de carte, de radiofonie ori de diafilm, scrierile lui Caragiale sînt imprimate pe discuri. Lucrul acesta e semnificativ pentru popularitatea lui Caragiale în cultura românească contemporană. |
SILVIAN IOSIFESCU
Recenzii
Nu există recenzii până acum.