Descriere

Nu numai pentru că subiectul cere, ci şi, de multe ori, pentru că dramaturgia muzicală impune, corurile ocupă în operă un loc important : scene şi uneori chiar acte întregi sînt susţinute de acest erou colectiv devenit deopotrivă principal. Dar, ca în toate artele, cali­tatea nu depinde de cantitate, căci sînt opere cu relativ puţine numere corale, dar atît de izbutite încît au devenit la fel de cunoscute ca unele arii, uverturi etc. Discul de faţă reprezintă o culegere de tocmai astfel de coruri.

Literatura lirică italiană oferă exemple de pagini corale inspirate şi generoase, făcînd să crească dificultatea selecţiei şi gruparea în jurul unor idei tematice dominante.

Cea mai mare parte o corurilor reunite aci aparţin inspiraţiei măiestre a lui Giuseppe Verdi (1813-1901), compozitor care obţine o reuşită echilibrare a părţilor de solişti şi ansambluri. Traviata (1853) este, poate, cea mai populară dintre operele verdiene ; deşi rolul corului este redus în economia dramei, se găsesc pagini de forţă expresivă deosebită. Si ri-deste in ciel l’aurora, Noi siamo zingarelle, Di Madride noi siam mattadori sînt, toate trei, coruri care ilustrează atmosfera vieţii de petrecere a saloanelor pariziene, ultimele două cu un parfum exotic discret ; bacanala Largo al quadrupede contrastează prin vitalitate cu aria Violetei care o precede (Addio del passato) şi cu starea eroinei a cărei moarte este atît de apropiată.

Dacă în Traviata corul de femei al ţigăncilor avea un rol pur decorativ, în Trubadurul (1853), Vedî le fosche notturne este un amplu imn închinat vieţii libere a ţiganilor, bun de nepreţuit şi unul dintre puţinele pe care le aveau în vremurile tulburi în care se petrece acţiunea. De un remarcabil efect este reluarea pe trepte suitoare a motivului iniţial (de mai multe ori decît recomandă orice tratat scolastic de compoziţie !) ; la fel şi introducerea efectului de bătăi ale ciocanelor pe nicovale. Frumos construit este şi finalul actului al ll-lea al operei (Ah, se l’error l’ingombra), corul de femei â cappella fiind întretăiat de replicile precipi­tate ale soliştilor, într-o acumulare de tensiune, dramatică tipic verdianâ. Or co’dardi, mă fra poco este corul soldaţilor de la începutul actului al lll-lea, număr în care forţa expresiei re-zi3ă în unisonurile întinse şi în ritmul percutant.

Şi în Rigoletto (1851) corul are cîteva momente antologice : Zitti, zitti (plin de atmosfera conspirativă şi tenebroasă, care învecinează farsa cu ‘tragedia, de un colorit aparte datorat rostirii şoptite şi sacadate, pe structuri modu­latorii la tonalităţi foarte îndepărtate) şi, ca o consecuţie logică a acestuia, Scorrendo uniti de fapt povestea răpirii Gildei, fiica lui Rigoletto, de către curtenii ducelui de Mantua.

Zona repertorială verdiană a discului se încheie cu Lorche pifferi e tamburi din opera Forţa destinului (1869), versiunea nouă), cor cîntat de soldaţi şi vivandiere, pătruns de sentimentul de nepăsare şi îndemnul de a trăi cit mai intens clipa prezentă.

La Giacomo Puccini (1858-1924), corurile nu sînt atît numere în sine, cît secvenţe adînc integrate în fluxul dramatic şi, prin aceasta, în discursul muzical deseori greu de delimitat în segmente de sine stătătoare. A doppia mia este, de fapt, secvenţa finală a primuiuî act din Tosca (1900), care dezvăluie caracterul făţarnic, crud şi egoist al lui Scorpia, reliefat şi” mai puternic pe fondul unui Te Deum, cînd gîndurile foarte lumeşti ale tiranului Romei se îndreaptă spre cîntăreaţa Floria Tosca. Perche tarda la luna din Turandot (1924) nu este, de asemenea, un cor de sine stătător, nici măcar ca substanţă muzicală, el integrîndu-se în arcul imens ai primului act, eminamente coral, cu toate intervenţiile soliştilor.

La celebritatea operei Paiaţe, compusă în 1892 de Ruggiero  Leoncavallo (1858-1919),  au contribuit nu numai ariile, duetele, ci şi fru­moasele sale coruri. Din, don, suona vespero este cîntecul de seară cu virtuţi onomatopeice, cu rezonanţe bucolice, moment de calm care face ca tragedia comedianţilor să apară şi mai dură; cu Presto affrettiamoci debutează actul al ll-lea, ţăranii îndemnînd să înceapă mai re­pede reprezentaţia, în speranţă că vor asista la o bună comedie.

Ruggiero Leoncavallo şi Pietro Mascagni (1863-1945) rămîn în conştiinţa publicului larg cu doar cîte o operă din creaţia lor : ce! de al doilea prin Cavaiieria rusticana (1890). Gli aranci olezzano este un cîntec de primăvară, puritate, muncă şi dragoste, cu un dialog plin de prospeţime a sentimentului între partida de femei şi corul bărbătesc. Regina Coelî laetare, după cum arată şi titlul, este o rugăciune, îmbinată cu măiestria de două coruri (unul intern, citul în piaţeta satului sicilian), conferind ten­siune şi nobleţe acţiunii.

PETRE CODREANU

Ce disque reunit quelques choeurs cele-bres des operas italiens. La plupart de cette veritable anthoiogie est representee par des choeurs des operas de Verdi : La Traviata (avec Ies numeros qui, par leur caractere en-traînant, constituent un contraste avec la tra­gedie de Violetta), Le Troubadour (au caractere pittoresque), Rigoletto et La Force du Destin (â l’atmosphere evocatrice). Dans la creation lyri-que de Puccini, Ies choeurs sont profonde-ment integres au flux dramatique, avec des fonctions expressives precises, presentes dans Ies pages chorales de Tosca et de Turandot. La celebrite des operas Paiilasse de Leonca­vallo et Cavaiieria rusticana de Mascagni est due, entre autres, aux choeurs pleins de seve melodique populaire (ie chant vesperal de Paillasse, celui printanier et la priere de Cavaiieria rusticana). L’interpretation appar-tient â l’ensemble de l’Opera Roumain de Bucarest, ainsi que — pour La Force du Destin et Turandot – aux formations de la Radiotele-vision Roumaine, dont Ies enregistrements de la grande litterature lyrique sont notoires.