Descriere

«… Intra, cu pasul lui greoi și totuși discret. Avea un corp moale si nonșalant, o față de o paloare mată, ochi negri și vii, cu pleoape grele, o frunte enormă, ciudat de bombată, împodobită de o șuviță lungă și ondulată, un aspect în același timp felin, arzător si concentrat.» Așa îl descria pe Claude Debussy (1862—1918) un contemporan al compozitorului, evocîndu-l în momentele cînd trecea pragul librăriei «Artei indepen¬dente » din Paris, unul din locurile preferate ale tinerilor oameni de litere. Iar un alt cunoscut îl descria astfel: «… închis în sine, puțin distant, cu un gust accentuat pentru tot ce era rar și prețios, deosebit de seducător de altfel, in pofida unei anumite bruscheți la primul contact. Fruntea puternică, de animal de pradă, de un profil atît de ciudat, ieșită în afară ca o proră de vapor, ochii negri, umbriți de sprincenele zbirlite, fixînd cu încăpățînare drept înainte un punct imaginar, în timp ce degetul arătător, cu un gest care îi era familiar, făcea să cadă scrumul țigaretei… Cu părul întunecat, nasul senzual și obrazul palid, încadrat de o umbră de barbă, Debussy te făcea să-ți amintești de unul din acele nobile portrete pictate de Tizian și cu ușurință ți l-ai fi putut imagina in decorul fastuos al vreunui palat din Veneția ».

Dacă pe atunci un asemenea personaj putea părea ciudat sau misterios, astăzi este limpede pentru oricine că Debussy a fost adevăratul părinte al muzicii veacului XX, al muzicii vremurilor noi; chiar dacă nu ne-am referi la însemnătatea lui uriașă, din acest punct de vedere, și încă el s-ar cuveni numărat, prin originalitatea cu totul specială a creației sale, prin unicitatea ei, între primii compozitori ai lumii, în rînd cu acei puțini oameni de geniu care au marcat momente cruciale în devenirea continuă și pasionantă a artei sunetelor.

Nu v-am împărtăși probabil nimic necunoscut repetînd adevărul că pentru a înțelege producțiunile de artă ale unei epoci este neapărat necesar să cercetăm întreaga mișcare culturală, filozofică, toate tendințele vremii respective. In cazul lui Debussy, acest lucru este poate mai valabil decît în oricare altul. Este bine deci să ne familiarizăm cu vremea în care, după spusele compozitorului Paul Dukas, «impresionism, simbolism, realism poetic se întreceau într-un muie concurs de entuziasm, de curiozitate, de pasiune intelectuală. Țoți — pictori, poeți, sculptori] descompuneau materia, se aplecau asupra ei, o întrebau, o deformau și o reformau după bunul lor plac, preocupați să dea_ cuvintelor, culorilor, desenului, nuan¬țelor— înțelesuri noi ». Jn fapt, citind multă literatură despre Debussy, rămîi i>imit Vie varietatea și chiar contrazicerile violente aflate în diferite scrieri critice: termenii de impre¬sionism, simbolism, naturism, — toate aceste « isme » de început de veac, mai bine zis de la răscrucea veacurilor XIX și XX, se ciocnesc și se încrucișează.

Cel mai adesea, numele lui Debussy apare totuși legat de introducerea impresion/smu/ui în muzică: după cum pictorul impresionist se emancipase de strictețea unor compoziții încărcate, preferind jocul subtil de lumini și umbre, tot astfel compozitorul impresionist înlocuiește soliditatea construcției tematice prin frînturi melodice, înveșmîntate de o instru¬mentație care strălucește în mii de nuanțe. Dar pătrunzîn-du-ne de mirajul debussist, fie că este vorba de muzica de pian, de orchestră, de lucrările camerale, nu se cuvine să uităm că, mai ales spre maturitate, compozitorul, căruia îi plăcea să se supranumească și Claude de France, alătura, în semnătură, numelui său și atributul de «muzician francez». Credincios idealului clarității depline al unui Rameau, el nu uită că trăsăturile gîndirii și artei naționale ale poporului tău s-au caracterizat totdeauna printr-o maximă luciditate și limpezime. Poetică și plină de vrajă, arta lui Debussy nu este mai puțin exactă și meticuloasă și el avertiza pe interpreți să-i cînte muzica fără să se piardă cumva în așa numitul f/ou al sonorităților. Desenul ei trebuie să rămînă precis și definit conturat.

Puțini instrumentiști sînt apți să corespundă unui asemenea ideal în măsura harpistului Ion Ivan Roncea și cei ce îi cunotc stilul de interpretare ar putea stabili o legătură între felul cum cîntă faimoasa piesă Le Rappel des oiseaux (Chemarea păsărilor) a lui Rameau și muzica lui Debussy. Acea limpezime, de un relief atît de net, a articulației, întregită de farmecul atmosferic al maestrului sonorităților impresioniste se alcătuiește într-un tot de o unică putere de înrîurire asupra sensibilității ascultătorului. Unduirile specifice harpei sînt dublate de o pregnanță fără cusur a atacului instrumental și îndărătul culorii sonore liniile desenului se reliefează ca o contrapondere de consistență, de substanțialitate.

Cele două Donses pentru harpă cromatică și orchestră au fost date la iveală în 1904 și prezentate în primă audiție în același an, la 6 noiembrie, în cadrul Concertelor Colonne. Piesele ce formează dipticul — Donse sacree, în care unii comentatori au găsit o înrudire cu lumea armonică a lui Puccini și Donse profane, cu un ritm de vals, schițat întîi în înfiriparea acompaniamentului și dobîndind apoi pregnanță tematică — formează o unitate și se condiționează una pe cealaltă.
Sonata pentru flaut, violă și harpă a apărut, alături de cea pentru violoncel și pian și de cea pentru vioară și pian între 1915 și 1917, epocă în care au și fost tipărite, la editura Durând: sînt lucrările din urmă, în care atributul de muz/cian francez, alăturat semnăturii, reiese cu evidență. Alcătuită dintr-o Pastorale, un Inter/ude și un Final, sonata are în același timp delicatețe și forță, însăși instrumentația determinînd coloritul ei rafinat și marea bogăție figurativă. Forma este de o rară suplețe și atmosfera strict camerală cheamă spre o tălmăcire inteligentă și intimă.

Arabesque No. 1 și No. 2, preludiul La f!//e aux cheveux de lin (Fata cu părul bălai) și Clair de lune (Clar de lună) sînt miniaturi pianistice, transcrise pentru harpă și tălmăcite de Roncea cu pasiune și migală de bijutier.

ALFRED HOFFMAN

Ce disque, dédié aux œuvres camérales de Claude Debussy utilisant la harpe, est en même temps un récital du meilleur harpiste roumain actuel, Ion Ivan Roncea, un musicien constam¬ment préoccupé à enrichir le répertoire assez restreint de son instrument par ses propres transcriptions, dont voici sur ce disque quelques unes, réalisées d’après les bien connues pièces pour piano de Debussy La fille aux cheveux de lin (du l-er cahier des Préludes), Clair de lune (de la Suite bergamasque ) et les Deux arabesques.

Né en 1947, Ion Ivan Roncea a étudié la harpe au Conservatoire « Ciprian Porumbescu » de Bucarest avec Liana Pasquali. En 1976, le jury de la Vl-ème édition de la plus impor¬tante compétition internationale de harpe, de Jérusalem, lui a accordé à l’unanimité le Premier Prix, ce qui lui a valu de recevoir en plus une harpe de concert construite par la maison américaine «Lyon & Healy » de Chicago. Invité aux Etats-Unis pour choisir son instrument, Ion Ivan Roncea a soutenu des récitals à Chicago et New York. Par la suite, il a été invité à prêter son concours à des concerts de la Radio de Francfort/Main en Allemagne Fédérale, de la B.B.C. à Cardiff et de la R.A.l. à Milan, au Festival international de harpe à Maastricht en Hollande. En 1977 il a été soliste dans le Concerto pour flûte, harpe et orchestre de Mozart au Festival de Salzbourg, sous la direction de Horst Stein et en¬suite professeur de harpe aux cours d’été à Ferryside au Pays des Galles. Invité en 1979 à la 16-ème conférence annuelle de l’American Harp Society à San Francisco et à la 19-ème conférence annuelle de l’International Harp Centrum à Ker-kade en Hollande, il a soutenu dans les deux villes des concerts et récitals. Ensuite, Ion Ivan Roncea s’est trouvé de nouveau à Jérusalem, à l’édition suivante du concours international de ha’rpe, pour interpréter le concert inaugural en tant que gagnant de l’édition précédente. En même temps avec sa carrière internationale de soliste, Ion Ivan Roncea peut être écouté à Bucarest aux concerts symphoniques de la Phil¬harmonie «Georges Enesco » — dont il est membre du compartiment des harpes—.ainsi que dans ses récitals, dont l’un, en novembre 1983, s’est déroulé avec le même pro¬gramme que celui du présent disque et — dans la Sonate pour flûte, alto et harpe — avec le concours des mêmes parte¬naires, le flûtiste Gavril Costeo, professeur au Conservatoire « Gheorghe Dima» de Cluj-Napoca et soliste avec un vaste répertoire, et l’altiste Vos/le loan, membre de l’orchestre de la Philharmonie « Georges Enesco » de Bucarest.