Descriere

Sînt vreo  39  de ani  de  atunci. Luam masa într-o seară, împreună cu Nona Ottescu şi Tănase, într-o cîrciumioară la şosea. Nu mai ţin minte dacă era şi sîmbătă seară, ca în cîntecul nostru de mai tîrziu. Ştiu însă că un pian şi o vioară n-au încetat o clipă să cînte toate şlagărele la modă: Valencia, Creola, Zaraza … Şi, bineînţeles, niciun cîntec românesc.

într-un colţ al grădinii, sub eterna boltă de viţă, un tînăr cu părul argintiu sta singur la o masă, înconjurat de toţi cîinii din mahala ; împărţea cîte o îmbucătură fiecăruia, şi dacă vreunul din ei mîrîia ameninţător către altul mai mititel, tînărul cu părul argintiu îi făcea o lungă morală, iar pe căţe­luşul nedreptăţit îl lua în braţe, îl consola mîngîindu-l şi-i oferea drept recompensă cea mai bună bucăţică.

La un moment dat, Nona Ottescu, care era pe atunci directorul Conservatorului, i se adresă mucalit:

—    Vasilescule !  te  pul  bine  cu  cîinii  să  nu  te  sfîşie,  c-ai luat  premiul  Enescu? . . ,’

Iar Tănase adăugă :

—    Vino să  bei  un  şpriţ cu  noi.

Atunci  ne-am întîlnit pentru  prima oară . . .

… La plecare,  Nona Ottescu se opri în faţa  lăutarilor:

• Mă ! cînd oi   mai  veni  aici  să  cîntaţi  şi  d’ale   noastre, că nu vă  mai dau  un  ban !
• Cîntăm maestre, dar cine le face?

—    Dumnealui ! . . .  şi  arătă spre Vasilescu.
—Face şi  parolele? . . . întrebă lăutarul.
Vasilescu, zîmbind, îi  răspunse  prompt:

—    Nu.   Versurile   o   să   le  scrie   dumnealui ! . . .   şi   arătă spre  mine.

. . . Din seara aceea a început colaborarea noastră. Amîndoi aveam   cam   aceeaşi   vîrstă:   23—24  de  ani.   întorşi   proaspeţi de   la   Paris,   doream   să   introducem   în   revistele   româneşti melodii care să cînte Bucureştiul, aşa cum acolo se cînta Parisul. El era angajat corepetitor la « Cărăbuş », iar eu tocmai scriam pentru Tănase revista următoare. Am hoinărit pe străzi toată noaptea ;  dimineaţa,  pe  o  bancă în  Cişmigiu,  am   hotărît  ca viitorul final de act  al  « Cărăbuşului » să fie un cîntec închinat Bucureştiului.

In anul următor, împreună cu Vlădoianu, am deschis teatrul «Alhambra ». Fireşte, colaboratorul nostru muzical şi şeful de orchestră era Vasilescu.

Majoritatea melodiilor din spectacole erau compoziţiile lui. Dar marea noastră ambiţie era să putem lansa şi noi marele şlagăr românesc.

Din păcate, însă, toate eroicele noastre încercări erau privite cu blazată indiferenţă de simandicoasele fotolii de orchestră, care nu acceptau decît muzică străină.

Atunci ne-am luat un alt aliat: galeria ! şi am pornit să facem un cîntec pentru cei săraci, dar entuziaşti ca şi noi :

Suflet candriu

De papugiu

Cine să te-nţeleagă?

Rîde  plîngînd,

Plînge cîntînd,

Viaţa o ia în şagă.

Rău l-a blestemat norocul,

E sărac lipit,

Dar mereu, bătu-l-ar focul,

E îndrăgostit . . .

Editorul, foarte nedumerit,  ne întrebă:

• Ce înseamnă candriu?
• Puţin nebun, îi răspunserăm
• Asta e bine, e interesant . . . Dar papugiu?
• Ăla care face papuci . . . sau nu-i face . . .
• Dar de ce nu-i mai face?
• Fiindcă e şomer săracul . . .
• Nu se poate   domnilor — protestă   editorul—, cum   o să cînte la pian o domnişoară din înalta societate despre sufletul aiurit al  unui  pîrlit . . . Trebuie schimbat titlul !
• Perfect ! Pune suflet temut de om avut !
• Eh ! … Nici aşa nu  merge !
• Atunci să aşteptăm premiera !

… Şi  în  seara  premierei  marea  biruinţă a fost  cîştigată.

Galeria, generoasa galerie, recunoscătoare primului com­pozitor care se adresa celor mulţi, nu mai contenea aplauzele, cîntînd refrenul, împreună cu actorii.

La sfîrşitul spectacolului, fotoliile de orchestră priveau nedumerite cum un tineret entuziast îl purta pe Ion Vasilescu în triumf pe Calea Victoriei.

… Şi ca un simbol, Calea Victoriei a caracterizat de atunci strălucita carieră a lui Ion Vasilescu: minunatele lui melodii, străbătute de o autentică nobleţe românească, se succedau mereu victorioase, întunecînd faima celor mai răsunătoare succese de peste hotare. •*

Peste cîţiva ani, în 1937, eram cu el în străinătate. La Viena, în toate restaurantele, orchestrele cîntau « Vergiss mich nicht », iar la Paris, şlagărul zilei era « Ne m’oublie pas », acelaşi « Nu mă uita » al lui Vasilescu.

Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, şi cu delicata modestie care-l caracteriza, mi-a strîns braţul, spunîndu-mi :

— Ştii de ce a prins aripi şi cîntecelul nostru? . . . Fiindcă e din neamul « Ciocîrliei » . . .

Mîndria de a fi român şi adînca dragoste de ţară au fost permanentul suport al creaţiei lui.

Seninul anilor puterii populare a prilejuit compozitorului un puternic avînt şi o nouă tinereţe creatoare, în locul lacri­milor din trecutele lui romanţe, dragostea apărea acum surî-zătoare, optimistă şi împlinită:

« Drag îmi e bădiţa cu tractorul » . . .

Din păcate, nemiloasa moarte, de sigur înciudată pe acest cîntăreţ al vieţii, a reuşit să-l smulgă în plină glorie. Dar melo­diile lui, însufleţite de flacăra vie a talentului, au rămas nemuri­toare. Tot astfel, după cum şi unul din ultimele cîntece ale lui Ionel Vasilescu va rămîne permanent ca un înţelept îndemn adresat confraţilor săi mai tineri :

« Zi-le  măi,  hai !  hai

Cînta d-alea d-ale noastre ! »

NICUŞOR CONSTANTINESCU

 

Născut la Bucureşti (4 noiembrie 1903), Ion Vasilescu şi-a început studiile muzicale de timpuriu, la Craiova. Nu avea decît 15—16 ani cînd a scris prima sa melodie — devenită celebră cu ani mai tîrziu—sub titlul « Suflet candriu de papu­giu ». încă elev, se impune prin activitatea de instrumentist şi apoi de dirijor la Teatrul Naţional craiovean. Pentru acest teatru scrie şi primele sale compoziţii de muzică de scenă.

La Bucureşti urmează cursurile Conservatorului de muzică şi declamaţiune, ca elev al lui Alfonso Castaldi. între 1924 şi 1926 îşi desăvîrşeşte cunoştinţele teoretice şi îndeosebi arta contrapunctului la Schola Cantorum din Paris, cu profesorul Paul le Flemm.

Una dintre primele sale compoziţii, un cvartet de coarde, este distinsă în 1926 cu menţiunea l a premiului « George Enescu ». în 1930 scrie o suită alcătuită din trei schiţe simfo­nice în stil românesc. Cu această lucrare Vasilescu încheie preocupările sale pentru genurile ample ale muzicii şi se în­dreaptă definitiv către cîntecul mic, de care se simţea atras.

Colaborează mai întîi sporadic la Teatrul « Cărăbuş » de sub conducerea vestitului comic Constantin Tănase. Odată cu înfiinţarea teatrului « Alhambra » se stabileşte la Bucureşti, lucrînd alături de Nicuşor Constantinescu şi N. Vlădoianu. Pe scena « Alhambrei » sau a « Giocondei » au răsunat în vre­mea aceea nenumărate melodii de mare succes, care l-au impus pe Ion Vasilescu şi, odată cu el, muzica uşoară românească.

Cîntecele lui Ion Vasilescu-reprezintă o epocă şi caracterizează un stil. Fie melodii de dans, fie cîntece romanţate, ele sînt pătrunse de un puternic lirism, de o mare gingăşie şi de atmosfera melosului popular românesc.

Fizionomia creaţiei lui Ion Vasilescu capătă valenţe noi după Eliberare. Clocotul vremurilor şi chipul oamenilor noi se oglindesc în cîntecele sale pline de căldură şi de optimism, în noiembrie 1952, Ion Vasilescu este distins, pentru melodia « Drag îmi e bădiţa cu tractorul » cu Premiul de Stat. Meritele sale deosebite în domeniul creaţiei îi aduc ulterior titlul de «Maestru emerit al artei».

Sfera creaţiei lui Ion Vasilescu se lărgeşte tot mai mult, compozitorul dînd la iveală zeci de piese corale, cîntece pentru copii, muzică pentru feeria « Sînziana şi Pepelea » de Vasile Alecsandri şi pentru numeroase filme.

Prin creaţia şi exemplul său, Ion Vasilescu a fost şi continuă să rămînă, chiar după moartea sa (1 decembrie 1961), un dascăl al tinerelor generaţii de compozitori de muzică uşoară, un întemeietor de şcoală.

Apărut într-o perioadă în care muzica de gen era totalmente tributară străinătăţii, el şi-a asumat greaua sarcină — îndeplinită cu succes — de a crea cîntecul românesc de muzică uşoară adesea chiar pe baza intonaţiei folclorice.

Prezentul disc însumează un număr de 16 melodii din bogatul său tezaur de cîntece. El deschide un ciclu care va valorifica antologic muzica acestui mare creator, una din cele mai populare figuri ale muzicii contemporane româneşti.

ANA FROST