Descriere

Pentru contemporanii săi, Georg Phillipp Telemann • (1681-1767) era, incontestabil, cel mai mare com­pozitor german al timpului, admirat in toate ţările germane, apreciat în toate capitalele muzicale ale Europei, de la Londra pînă la Petersburg, sărbătorit la Paris ca un maestru universal al muzicii. Deşi era autodidact, el stă-pînea încă din tinereţe toate stilurile şi genurile epocii. Complinea opere comice şi ode, cantate mitologice şi pasiuni, muzică militară şi lieduri, lucrări didactice şi de divertisment, concerte şi sonate pentru cele mai felurite combinaţii instrumentale, — toate acestea în manieră cînd italiană, ţcind franceză, cînd germană, în cantităţi uluitoare. A scris cîte o cantată nouă pentru toate duminicile şi sărbătorile timp de doisprezece ani, deci aproximativ opt sute, iar numărul suitelor sale pentru orchestră (denumite, după titlul primei părţi, ouvertures) se apropie de o mie, ceea ce — avînd în vedere că acest gen multipartit, repre­zentativ pentru Baroc, avea o pondere şi un rol oarecum analog cu acela al simfoniei de mai tîrziu — poate fi considerat drept un record cantitativ absolut în istoria muzicii. Departe de a fi fost numai compozitor, Telemann ştia să cînte la aproape toate instrumentele epocii sale, dirija, era pedagog şi organizator al vieţii muzicale şi redacta o publicaţie periodică de specialitate, prima în istoria muzicii germane. Talentul său multilateral s-a manifestat şi în domenii extra-muzicale. Vorbea mai multe limbi, era un literat erudit, gata aricind să polemizeze despre probleme de ortografie sau de stilistică ; poeziile sale ocazionale, textele proprii puse în muzică, autobio­grafiile redactate cu mult zel denotă nu numai ambiţii, ci şi reale aptitudini literare.

După moartea sa, opera lui Telemann a fost dată uitării, împreună cu toată muzica Barocului. Apoi, cînd, datorită concertelor date de generaţia lui Mendelssohn — Bartholdy şi Schumann, precum şi în urma monografiilor lui- Spitta şi Scfiweitzer, lumea a început să recunoască dimensiunile unice ale geniului lui Johann Sebastian Bach, Telemann a fost considerat timp de cîteva generaţii un fel de „anti-Bach” : un „Kleinmeister” (mic meseriaş) abil, .un „Viel-schreiber”. (poligraf) rutinat, care a putut să ajungă atît de celebru doar dintr-o inexplicabilă lipsă de discernâmînt a contemporanilor săi. „Istoria este cea mai subiectivă dintre ştiinţe. Cînd se îndrăgosteşte de cineva, îl iubeşte cu gelozie, nu vrea să mai audă vorbind de ceilalţi. Din ziua in care măreţia lui Bach a fost recunoscută, tot ceea ce fusese însemnat pe vremea lui a pârut aproape inexistent. Abia dacă i se iartă lui Hândel impertinenţa de a fi avut un geniu egal cu al lui Bach – şi mai mult succes. Ceilalţi sint făcuţi una cu pâmintul ; şi mai mult decît toţi Tele­mann, pe care posteritatea îl face să plătească scump pentru insolenta biruinţă obţinută in timpul vieţii asupra lui Bach” — iată cum contura Romain Rolland portretul lui Telemann, deformat de admiratorii pioşi şi părtinitori ai lui Bach, pentru care admiraţia cantorului de la Thomaskirche faţă de contemporanul său celebru de la Hamburg ră-mînea la fel de ne’nţeleasâ ca şi faptul că, horribile dictu, Bach a putut deveni Thomaskantor numai după ce Tele­mann, invitat în acest post cu tot respectul cuvenit, a răsp.uns negativ la solicitarea lipscanilor.

Studiul lui Max Schneider publicat in 1907 şi dedicat unor capodopere telemanniene editate în seria Denkmaler deutscher Tonkunst (Der Tag des Gerichts, Ino), a constituit prima reabilitare a acestui „rival fericit al lui Bach” — deocamdată însă numai în parnasul muzicologiei. Pubficul larg a cunoscut muzica lui Telemann abia în ultimele trei-patru decenii, în cadrul acelei renaşteri a Barocului muzical, cu toţi maeştrii săi mai mici şi mai mari, care a cuprins aproape concomitent toată Europa muzicală, inclusiv ţara noastră. Azi ne este din ce în ce mai clar că Telemann biruia cantitatea nu numai prin rutină, ci şi prin invenţiune şi inspiraţie, că opera sa imensă abundă în idei şi soluţii cît se poate de originale, care îl situează în panteonul muzicii germane alături de Bach şi Hândel.

Discul de faţă este menit să aprofundeze unele trăsă­turi ale portretului său de mare maestru al muzicii de cameră. Triosonatele în mi minor şi Do major, deşi scrise pentru aceeaşi formaţie instrumentală, sînt foarte diferite. Prima, extrasă dîntr-o amplă „muzică de masă” (Musique de-table după coperta primei ediţii, publicată în 1733), este o sonată italiană în patru părţi, în timp ce cea de-a doua, apărută prima dată în publicaţia periodică Der getreue Musikmeister, este o tipică suită franceză, constînd dintr-o uvertură şi şase piese de caracter. (Referitor la cele cinci nume feminine înscrise deasupra acestor piese : azi este foarte greu, ba chiar imposibil să desluşim sensul exact al acestor titluri. Conform modei de epocă, poate fi vorba de adevărate portrete muzicale, dar şi de simple dedicaţii, eventual chiar ulterioare compunerii piese­lor respective. Artiştii au deplina libertate de a interpreta într-un fel sau altul această muzică, programatică doar într-un sens larg al termenului). Discul ne prezintă şi alte două ipostaze ale facturii de triosonată. In Concertul în sol minor, cele două voci concertante sînt flautul şi mîna dreaptă a clavecinului (este foarte semnificativ titlul original al ciclului din care a fost extrasă această piesă : „Six Concerts et six Suites â Clavessin et Fiule traver-sière ; ou à Clavessin, Traversiere et Violoncello ; ou à Violon, Traversiere et Violoncello ou Fondement; ou â Clavessin, Violon, Traversiere et Violoncello” – iată cite posibilităţi prevedea Telemann pentru executarea aceleiaşi partituri de trei portative !) Şi, în sfîrşit, în Triosonata în sol minor prezenţa violei da gamba ca instrument melodic (deci nu ca membru al grupului basso continuo) denota adeziunea lui Telemann la un model nord-german de triosonată, cultivat cu prisosinţă de marele său îna­intaş, Diderik (Dietrich) Buxtehude.

Cvartetul instrumental „COLLEGIUM MUSICUM ACA­DEMICUM” a fost constituit în anul 1967,. membrii’ săi, Gavril Costea, Liviu Vârcol, lise L Herbert, Ecate­rina Botâr – fiind instrumentişti de valoare, cadre didac­tice ale Conservatorului „George Dima” din Cluj. In cei şapte ani de activitate, formaţia a dat numeroase con­certe,’ cu un repertoriu exigent ales şi deosebit de bogat, îmbrăţişînd stiluri şi genuri dintre cele mai diferite, de la renaştere la rococo şi pînă la lucrări contemporane scrise pentru instrumentele lor. Cei patru artişti explo­rează în primul rînd repertoriul original destinat instru­mentelor la care cîntă (flaut, oboi şi oboe d’amore, viola da gamba şi violoncel, clavecin), dar, de la caz la caz, ei apelează şi la transcripţii, precum şi la colaborarea unor cîntâreţi şi instrumentişti invitaţi.

FRANCISC LASZLÓ

Le quatuor instrumental „Collegium musicum aca-demicum” a ete fonde en 1967 par Ies membres du corps enseignant du Conservatoire „George Dimd” de Cluj. Depuis lors, le repertoire du groupe instrumental s’est accru sans cesse, en comprenant une riche selection d’oeuvres, depuis la Renaissance jusq.u’au Baroc, pre-sentees dans de nombreux concerts.

Sur ce disque, Ies quatre artistes soutiennent un pro-gramme consacre a Georg Philipp Telemann — le celebre contemporain de Bach et de Hândel – dont Ies Trioso-nates se distinguent par leur variete de style et de con-ception. La premiere, extraite d’une ample „Musique de table”(1733), est une sonate italienne en quatre mouve-ments, la deuxieme (intitulee „Concerta”) presente la particularite que l’une des trois voix de la partition est destinee â la main droite au clavecin, qui dialogue avec la flute, la troisieme denote l’influence d’un modele nord-ailemand de triosonate (Buxtehude) par la presence de la viola da gamba comme instrument melodique, alors q.ue la quatrieme, publiee dans „Der getreue Musik­meister”, est une suite francaise typique en sept mouvements.