Händel – Foc de artificii. Muzica apelor

Disc Vinil » Händel – Foc de artificii. Muzica apelor

Händel – Foc de artificii. Muzica apelor

Categorie (gen):
muzică simfonică (clasică), renascentist, baroc
Orchestra(e):
Orchestra Filarmonicii de stat din Hamburg
Dirijor:
Leopold Ludwig
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1968
Cod casa de discuri:
ST-ECE 0860
Ţara:
Romania
Producător(i):
înregistrare „Miller International" - R.F.G.
Asistenţa tehnică:
La pag 1: Petrodvoret Ensemble de Monplaisir
Grafica:
Decebal Scriba, Petre Molnar
Tiparul:
Electrecord; I.P. Filaret

80 lei

5 în stoc

Descriere

În secolul nostru, barocul muzical formează obiectul celor mai aprofundate cercetări teoretice; am putea vorbi chiar dea adevărată „redescoperire” a valorilor care, de-a lungul timpului, au fost rînd pe rînd asimilate și transfigurate. Cu atît mai semnificativa ne apare marea „vogă” a muzicii preclasice, tocmai astăzi, în secolul unui limbaj de un inedit șl de o diversitate cum nu le-a cunoscut nicicînd istoria muzicii.

Oricum am vrea să privim acest baroc — fie ca simplă „epocă a basului cifrat” (după mult prea Iaconica definiție a lui Hugo Riemann), fie și ca „secolul de aur” din caracterizarea unor exegeți ca Herbags sau Flower-, muzica sa, înfruntînd timpurile, și-a pâstrdt întreaga prospețime. Și, odată cu ea, acele modele inegalabile pe care le întruchipează marile personalități cărora le datorăm cristalizarea efectivă a artei sunetelor.

Atît Bach cît și Händel preiau anumite elemente (acele „arhetipuri!1, dacă vrem) ale precursorilor și contempora¬nilor lor ; dar, în timp ce Bach le respecta, Händel le modelează pe măsura strălucitoarei sale fantezii, acea uriașă capacitate variațională, despre care Mattheson afirma cîndva că o întrece chiar pe cea a lui Kuhnau și Bach. Pe drept cuvînt, criticul german Paul Mies afirma că „rigoarea simetrică a lui Bach devine la Hândel nețărmurită fantezie”.

Strîns legat de „pulsul” epocii sale (prieten de-o potrivă cu capetele încoronate, ca și cu micii meseriași melomani), Georg Friedrich Händel este muzicianul de cea mai directă adresare, creatorul de mare popularitate. Unii îi reproșează chiar „ocazionalul” — ca de altfel și lui Mozart – pentru nenumăratele sale Divertismente ; însă vigoarea titanului este la fel de prezenta și în aceste creații, zise de „circumstanță”, care — la vremea lor -cunoscuseră răsunetul din faimoasele grădini de la Vauxhall și la nesfîrșitele petreceri în aer liber, întreg acest „ocazional” (și mai ales „de aer liber”) reprezintă un capitol aparte în vastul repertoriu händelian. Însă două din acestea, cu tot circumstanțialul care le-a determinat, se detașează net de restul lucrărilor genului. Sînt tocmai lucrările înscrise pe discul de fața.

Suita pentru orchestră „Muzica apelor” (Water Music),  compusă în anul 1717 ca „prilej” de conciliere cu augustul său stâpîn, regele George l, a fost executată în timpul unei croaziere de agrement pe Tamisa, între Whitehall și Chelsea. Dacă împăcarea s-a realizat sau nu, dacă prilejul componistic a fost sau nu acesta, ține mai curînd de fabulația mondenă a timpului. Ceea ce ne-a rămas în mod cert este o succesiune de 25 de piese, de rară frumusețe, într-o înșirare liberă (de tipul Divertismentului sau a Serenadei), în care spiritul händelian sintetizează atît tehnica înaintașilor și a contemporanilor săi, cât și melodica cea mai eterogenă – de la Loure și Bourree, pînă la Hornpipe ; ceea ce ne impresionează este viziunea de ansamblu, acea arhitectonică a întregului, care face să pălescă simplul „ocazional”. Tot din carac¬terul circumstanțial rămîne însă și posibilitatea noastră de a selecta din înșiruirea originală, un număr dorit de piese pentru prezentarea concertistică contemporană. Firește că aici intervine viziunea proprie a fiecărui autor de versiune — iar „Muzica apelor” ne permite cele mai variate îmbinări, atît ca gradare tensională și ritmică, cît și ca adevărată „frescă motivică”, cu o perfectă logică interioară a discursului muzical. Menționăm că una din cele mai cunoscute versiuni de concert aparține dirijorului englez Șir Hamilton Harty, în care cele șase părți sînt alese după un criteriu agogic, de pregnantă alternare a tempilor.

Versiunea prezentată în imprimarea de față este deschisă prin masivitatea unui Andante allegro, în care atmosfera de „așezat” se creează prin îmbinarea qrupelor de alămuri, aidoma unei pante coborîtoare. Modulația neașteptată, din Re major în Fa diez major, ne conduce la sprințarul dans de cimpoi englezesc Hornpipe (de fapt „Alia Hornpipe”, în versiunea originală), conceput în forma „da capo” si constituind una din cele mai reușite piese ale Suitei. Aici se situează, în versiunea originală, climatul lucrării, — lucru care ne dovedește că viziunea contemporană își poate aduce contribuția la gradarea diferită a tensiunii interioare în lucrările preclasice. I’ntr-adevăr, următorul Adagio e staccato (indicație tipic hândeliană), redeschide parcă, prin larga-i cantilenă de oboi în re minor, momentul meditativ spre planurile unor noi gradări. In expresivul Allegro-Andante-Allegro, cele două „Allegri”, pline de game perlate și triluri vesele, încadrează o parte poetică, pătrunsă parcă de lirismul lucrărilor sale vocale. Un prim Menuet constituie un „respira” înaintea zglobiului Bourree ; aici apare o ins¬trumentație de uimitoare varietate, față de care Menuetul al doilea, imediat următor (în versiunea originală „A tempo di minuetto”)i reprezintă un binevenit contrast, atît prin puternicele-i accente pe timpul tare, cît și prin exuberanța solistică a cornilor. Cu multă ostentație îi urmează, în măsura de 3/2, un al doilea dans englez de cimpoi Hornpipe. In sfîrșit, Air, cu mișcare vioaie, pare a readuce un parfum reavăn de prospețime populară.

Muzica focurilor de artificii” (Fire Work Music) se -•A situiază, ca timp, la peste trei decenii după Muzica apelor”. Alt rege – George al ll-lea -, alt eveniment – pacea de la Aix-la-Chapelle – alt „prilej” pentru o asemenea muzică-festivitățile legate de sfirșitul războiului succesoral austriac. Ne reîntîlnim cu un Händel din pragul bătrîneții, matur și parcă obosit totodată, însă cu o uriașă experiență orchestrală și scenică. De data aceasta, vîrstnicul maestru dorește sonoritatea pură, evocînd parcă nesfîrșitele cîmpuri de luptă ale anilor 1741-1748, unde viorile n-au ce căuta ; aici, la încheierea păcii, trebuie să răsune doar alămurile bărbaților în zale. In locul instrumentelor cu coarde, apare un grup de 50 de suflători, totul învăluindu-ne – încă de la primele acorduri ale Uverturii (în luminosul Re major) – în atmosfera festivă a momentului. Ne-am întreba, poate, cum suna un Bourree fără delicatețea orcușelor ; însă măiestria lui Händel realizează grația prin subtile combinații ale ins¬trumentelor de suflat. Poate că tocmai pasajele acest fel l-au făcut pe Richard Strauss să-l recunoască pe ma¬rele londonez drept „izvor din care s-a alimentat simfo¬nismul contemporan”. La paix constituie fără îndoială una din rarele pagini de „Siciliana” instrumentală ale lui Händel. Pâstrînd luminoasa tonalitate de Re major, ni se dezvăluie întreaga tradiție a pifferarilor populari napolitani, cu încîntătoarea lor melodică, de largă respirație ; aici ne aflăm în plin domeniu al îndelungatei experiențe hăn-deliene. Este un punct liric culminant, după care sprin¬țarul Allegro din La rejouissance își caută parcă dezle¬garea în cele două Menuete, minunate prin liniștea lor interioară și printr-o cantabilitate pe care – încă o dată – ne-am fi imaginat-o cu greu fără coloritul timbral al coardelor.

Ca și în Concerte sau oratorii, în Cantate, Ode sau „Măști”, în opere ca și în nenumăratele sale „Anthems” Händel – singuratecul din Brook Street – ne împărtășește deopotrivă conținutul său de idei, ca și un limbaj direct, pus în slujba mesajului constant pe care îl adresează publicului larg. Mai „desțelenit” în scriitură ca cei mai mulți giganți ai barocului muzical, Händel este, rînd pe rind, liricul din „Arianna”, tragicul din „Nero”, pateticul din „Rodrigo”. Dar și peisagistul neîntrecut din „Cantatele italiene” sau „Parnasul în sărbătoare”, adevăratul magician al atmosferei festive din toate „muzicile ocazionale” pe care le-a scris. Momente minore de istorie s-au înscris cu date memorabile în istoriografia muzicală — aniversări, sărbătoriri cu fast de o zi. Händel rămîne mare în toate — „cel mai mare” în viziunea unui Beethoven pe ‘patul de suferință și la fel de imens in concepția secolului nostru, in care Arnold Schonberg transcrie cu pasiune basul cifrat al lucrărilor hăndeliene din colecția lui Guido Adler. In acest sens, fluxul masiv pe care-l reprezintă Suitele sale „ocazionale” rămîne la fel de proaspăt, încîntînd publicul ca și în anii primelor tipărituri, ieșite la Walsh, cu mai bine de doua secole în urmă.

playlist

MUZICA APELOR
1. Andante allegro – Hornpipe, 2. Adagio e staccato – Allegro – Andante – Allegro, 3. Menuet, 4. Bourree,5. Menuet, 6. Hornpipe, 7. Air

MUZICA FOCURILOR DE ARTIFICII
1. Uvertură, 2. Bourree (Allegro), 3. La paix (Largo alla Siciliana), 4. La réjouissance (Allegro-Allegro-Allegro), 5.Menuet l (Andante), 6. Menuet II (Andante-Andante-Andante)

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Händel – Foc de artificii. Muzica apelor”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *