Descriere

Istoria muzicii îi recunoaște lui Joseph Haydn un rol de primă însemnătate în constituirea „clasicității” muzicale, proces complex care s-a desfășurat în tot cursul bogatului secol al XVIII-lea — bogat în creații semnificative, dar și în profunde mutații. Trecerea de la gîndirea predominant polifonică (al cărei apogeu îl reprezintă opera lui J. S. Bach) la supremația melo¬diei acompaniate și, pe de altă parte atenuarea tendințelor ornamentale, de divertisment ale muzicii in¬strumentale, absorbirea lor într-o scriitură mai severă, creșterea organică și transformarea unor genuri și forme pînă la cristalizarea modelelor care aveau să guverneze gîndirea componistică un secol și mai bine, conturarea orchestrei simfonice moderne în structura ei de bază, accentuarea sensibilității timbrale și a diferențierilor dinamice (între altele și prin trecerea de la clavecin la infinit mai nuanțatul pian cu ciocănele) sînt numai cîteva dintre liniile de forță ale acestei perioade.

– Aportul lui Joseph Haydn apare hotărîtor în geneza simfoniei și a cvartetului de coarde, dar nici creația sa concertantă n-a rămas în afara acestor prefaceri. Ana¬lize stilistice comparative au putut stabili, ca o expre¬sie perenă și tulburătoare a comunicării dintre două genii — contemporane, deși le despărțea o generație —, beneficele influențe reciproce care au existat între Mozart și Haydn. În ceea ce privește concertul instrumental, apare foarte probabilă anterioritatea lui Mo¬zart care, prin cele cinci concerte pentru vioară și orchestră c6mpuse în 1775, a conturat tiparul devenit clasic : allegro bitematic cu introducere orchestrală, mișcare lentă de formă simetrică, rondo final.

Este cadrul în care se înscriu și cele două concerte pentru „clavecin sau piano-forte”, cum este gravată ediția princeps din 1784 a concertului în sol major, în cronologia creației, ambele concerte aparțin unei perioade în care se situează titluri importante ale catalogului haydinian, ca Simfoniile nr. 71, 73, 74, 75, cele șase cvartete de coarde op. 33 și magnificul concert pentru violoncel și orchestră.

Haydn a scris 11 concerte pentru clavecin (sau pian) — cifră relativ mică pentru ritmul și volumul creației marelui clasic, ceea ce se explică prin interesul moderat t>e care el îl avea față de acest instrument, spre deosebire de pildă, de un Mozart sau un Beethoven, a căror producție componistică de gen era de regulă determinată de propria lor activitate concertantă. Și în planul tehnic, concertele sînt de dificultate medie, ceea ce, evident, nu scade nimic din semnificația lor artistică. Haydn ridică genul din categoria artei de divertisment, situîndu-l — în cadrul de referință al unei producții cu strălucire individualizată — într-o zonă superioară de semnificație și comunicare. Aceasta se exprimă prin calitatea materialului muzical, prin dezvoltările mai ample cărora acesta îi este supus, în cadrul unor forme apropiate de cele folosite în cvar¬tete și simfonii, prin nuanțele unui limbaj armonic cu surprinzătoare învăluiri modulatorii.
În același timp, ca și Mozart cu cîțiva ani mai înainte, Haydn clarifică, echilibrează dialogul dintre instrumentul solistic și orchestră și, prin aceasta, sem¬nează actul de identitate al unui gen nou, diferit în esență (dacă nu în calitate) de vechiul concerto- grosso, și care aparține genetic clasicismului vienez în egală măsură cu simfonia, sonata, cvartetul de coarde.

Ambele concerte sînt tripartite, în amîndouă, structura părții întîi se caracterizează prin rolul predominant al sprințarelor teme inițiale, care constituie ma¬teria primă a dezvoltărilor, tema secundară avînd mai degrabă o funcție completivă decît de contrast și de temă pentru tratări augmentative. Personalitatea instrumentului solistic este bine conturată prin intrarea sa după relativ lungi introduceri orchestrale care cu¬prind enunțurile tematice ce vor fi reluate de clave¬cin (principiul dublei expoziții). „Un poco adagio” — partea a doua a concertului în re major se caracterizează prin bogata ornamentație a scriiturii — aproape un „bel-canto instrumental” — care însoțește nobila temă unică a mișcării, în finalul „Rondo all’Ungherese”, ca și în alte lucrări de altfel, Haydn, muzicianul stabilit pe domeniul prinților Esterhazy, stilizează — mai bine zis absoarbe în propriul său stil — motive populare care circulau în zonă și în epocă, în fapt, este un rondo a cărui temă refren, expusă mai întîi de pian și imediat reluată de orchestră (soluție adoptată adeseori de Mozart și Beethoven), cunoaște strălucitoare și colorate dezvoltări. Un episod intens contrastant este cupletul cu triluri de clavecin, în tonalitate minoră, care face cu atît mai vie joviala încheiere a concertului.

În concertul în sol major, este de reținut superba frază melodică de 16 măsuri care, constituind esența mișcării lente (Adagio cantabile) cunoaște o dublă expunere : prima oară clavecinul cu orchestra, a doua oară instrumentul solistic neacompaniat, cu o tratare armonică puternic cromatizată, amintind mișcările lente, grav interiorizate ale unora dintre simfoniile haydniene din deceniul anterior.

Finalul este și aici un Rondo, cu o temă simplă, pregnantă, care domină întreaga mișcare, episoadele alternative succedîndu-se fulgurant, fără a fi supuse unor tratări semnificative. Ca și în „Rondo all’Ungherese” din concertul în re major, este o rapidă perindare și revenire de imagini sonore, conducînd spre o încheiere jubilantă.

Două concerte care definesc o epocă a artei concertante, o treaptă în constituirea unui gen.

Concertele pentru clavecin (sau piano forte) și orchestra în re major și sol major au fost editate în 1784 și aparțin aceleiași perioade de creație ca și importantul concert pentru violoncel și orchestră în re major, cvartelele op. 33 și simfoniile nr. 71, 73, 74, 75. Ambele concerte ilustrează aportul lui Joseph Haydn la definirea concertului instrumental în procesul de trans¬formare a genurilor, formelor și, în general, a limba¬jului muzical, proces care constituie însăși esența trecerii de la baroc la clasicism.

Asemănătoare ca structură și climat, ambele concerte sînt tripartite și evidențiază neta desprindere a instrumentului solistic din ansamblu, individualizarea sa, precum și aplicarea principiilor dezvoltătoare ale sonatei și simfoniei în cadrul concertant, situarea acestui gen în zona artei de superioară semnificație.

 

Clavecinista Iasuko Mitsui, care a colaborat cu orchestra de cameră din Oradea m concerte și în prezentele înregistrări, a studiat la Viena și desfășoară o bogată activitate concertistică, îndeosebi în Austria și în R. F. Germania. Este totodată profesoară de clavecin la Hiroșima.

Dirijorul Ervin Acel, născut în 1935 la Timișoara, a studiat la conservatoarele din București și Cluj-Napoca. Din 1963 este dirijor al Filarmonicii din Oradea, al cărei director devine în 1983. A concertat în U.R.S.S., S.U.A.,. Cehoslovacia, Italia, Polonia, Olanda, Iugoslavia, R.D.G., Olanda, Ungaria, Irlanda, Mexic, Turcia. A colaborat, între alții, cu- Magda Tagliaferro, Monique Haas, Igor Oistrah, Robert Saetens, Mario del Monaco. Ervin Acel a semnat numeroase înregistrări pentru radio, televiziune și pentru casa românească de discuri „Electre-cord” ; 13 dintre aceste discuri sînt realizate la .pupitrul orchestrei de cameră a Filarmonicii din Oradea, formație constituită în 1970, care s-a afirmat în țară și peste hotare (turnee în Italia, R.D.G., R. F. Germania, Polonia). În programele orchestrei se află atît creații contemporane de gen cît și un vast repertoriu clasic, inclusiv lucrări ale compo¬zitorilor Michael Haydn și Karl Ditters von Dittersdorf, care și-au petrecut o bună parte a vieții la Oradea.

 

Harpsichordist lasuko Mitsui, who has performed with the Oradea Chamber Orchestra in concerts and on these recor¬dings, studied in Vienna and currently maintains a busy concert schedule, particularly in Austria and West Germany, while working as a harpsichord teacher in Hiroshima.
Conductor Ervin Acel, born In Timisoara in 1935, studied at the Bucharest and Cluj-Napoca Conservatories. Since 1963 he has been serving as a conductor with the Oradea Philhar¬monic, whose director he became in 1983. He has concertized in the USSR, the USA, Czechoslovakia, Italy, Poland,the Ne¬therlands, Yugoslavia, the GDK, Hungary, Ireland, Mexico and Turkey. He has collaborated, among others, with Magda Tagliaferro, Monique Haas, Igor Oistrakh, Robert Saetens and Mario del Monaco. Ervin Acel has made numerous recordings for radio, television and the Romanian record company Elec-trecord. On 13 of these discs he has appeared at the desk of the Chamber Orchestra, of the Oradea Philharmonic, an ensemble set up in 1970 which has distinguished itself in this country and abroad (touring Italy, the GDR, West Germany, Poland). The orchestra’s programmes comprise both contem¬porary pieces and a vast classical repertoire, including works by Michael Haydn’ and Karl Ditters von Dittersdorf, who spent several years in Oradea.

RADU GHECIU
English version by Magda Morait

Pentru gravarea acestui disc, a fost utilizată o tehnică cunoscută sub denumirea de „gravare cu jumătate de viteză”, Acest procedeu asigură o gravare mai precisă a frecvențelor înalte, iar reproducerea stereofonică este marcată printr-o mai largă gamă dinamică. Prin acest procedeu, calitatea’ auditivă a discului este mult îmbunătățită, interpretarea artistică fiind spectaculos pusă în valoare.

In cutting the production master of the present disc, a technique known as „half speed mastering” was employed. This process assures a more precise master recording especially in the high frequencies and stereophonic reproduction is marked by a wider dynamic range. In this way, the audio quality of the record is greatly improved.