Hector Berlioz – Simfonia fantastică OP 14 (orchestra „Lamoureux“ din Paris)

Disc Vinil » Hector Berlioz – Simfonia fantastică OP 14 (orchestra „Lamoureux“ din Paris)

Hector Berlioz – Simfonia fantastică OP 14 (orchestra „Lamoureux“ din Paris)

Categorie (gen):
muzică simfonică (clasică)
Orchestra(e):
Orchestra concertelor „Lamoureux“ din Paris
Dirijor:
Igor Markévitch
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1966
Cod casa de discuri:
ECE 0225, ST-ECE 0846
Ţara:
Romania
Producător(i):
Înregistrare VEB Deutsche Schallplatten Berlin

100 lei

3 în stoc

Descriere

Istoria culturii universale atinge prin epoca romantică una din culmile fanteziei creatoare. Revoluție a gîndirii artistice în general, romantismul a adus o înnoire a literaturii și artei, proclamînd imaginația și sensibilitatea drept facultăți esențiale ale spiritului. Hugo și Byron, Novalis și E. T. A. Hoffmann în literatură, Delacroix în pictură, Berlioz, Liszt și Schumann în muzică (pentru a nu menționa decît cîteva nume) au exprimat în operele lor cele mai intime, avîntate și contradictorii stări su¬fletești.

Trăsăturile caracteristice artei anilor 1820—1850 și-au găsit o strălucită expresie în creația de diverse genuri, plină de forță și profund inovatoare a lui Hector Berlioz. Personalitate multilaterală (compozitor,, dirijor, critic, me¬morialist), Berlioz și-a cucerit un loc important în muzica universală alături de toți acei creatori îndrăzneți care, asemenea marilor navigatori, și-au închinat viața explorării, țărmurilor necunoscute. Neconformismul față de canoanele tradiționale, originalitatea în structura melodică, armonică, ritmică sau formală, tratarea amplă a orchestrei și a vocii umane în scopul creării unui organism sonor complex și expresiv, constituie principalele însușiri ale artei berlioziene. Acest artist revoluționar, a exercitat o puternică influență pozitivă asupra conștiinței muzicale a timpului său, susținîndu-și cu fervoare și fermitate principiile estetice.

„Episodul din viața unui artist” (1830), cunoscut sub denumirea de Simfonia fantastică, este cea dintîi dintre marile lucrări ale lui Berlioz. Compozitorul transpune în imagini muzicale prin excelență descriptive fabulația unei minți torturate de obsesia iubirii. Lucrarea se situează într-o sferă emoțională specifică poetului romantic : nostalgia, contemplarea naturii, dezamăgirea, disperarea, ura, batjocura, renunțarea, religiozitatea, sentimentul morții. Toate acestea se traduc în elementele unui limbaj muzical viguros și deosebit de plastic : melodica oscilantă, capri¬cioasă, cu creșteri sau coborîșuri abrupte și accente surprinzătoare. Uneori compozitorul „mimează” muzical rîsul, suspinul, tînguirea, exclamația, folosindu-se de o largă gamă de mijloace orchestrale, ce se apropie de inflexiunile vorbirii.

Iată programul literar al compozitorului : „Un tînăr muzician, de o sensibilitate bolnăvicioasă și o imaginație arzătoare, îndrăgostit, se otrăvește cu opium într-un acces de disperare. Doza narcoticului, prea mică pentru a-i provoca moartea, îl cufundă într-un somn adînc, însoțit de cele mai stranii visuri, de-a lungul cărora senzațiile, senti¬mentele si amintirile sale se traduc în idei și imagini muzicale. Femeia iubită devine ea însăși o melodie, ca o idee fixă, care îl urmărește și pe care o aude pretutindeni”.

Cele cinci părți ale lucrării sînt ipostaze „fantastice” ale unei imagini unice (în fond tulburarea provocată de „ideea fixă”, obsesia dragostei). În cuprinsul întregii simfonii e prezentă tema iubirii, transfigurată ingenios.

Partea l-„Visări, pasiuni”. (Largo—Allegro agitato ed appassionato assai). „Tînărul muzician își aduce aminte mai întîi de acea tulburare a sufletului, de acel val de pasiuni, de acea melancolie sau bucurie, pe care o încerca înainte de a-și vedea iubita. Apoi dragostea îi provoacă subit teama delirantă, furia geloziei…” (Berlioz). Tema iubirii din introducerea părții I (Largo) debutează fragmentat ca o „sugestie” de temă, creînd o atmosfera de neliniște reținută. Ea va exprima apoi, expusă integral în Allegro, o oscilație de stări sufletești : gingășie și de¬votament, zbucium și deznădejde.

Partea a II-a „Un bal”. (Allegro non troppo). „Artistul își revede iubita la un bal, în tumultul unei delirantă, furia geloziei…” (Berlioz). Admirabilă descriere a unei scene de bal, Valsul (Allegro non troppo) dovedește deosebitul simț dramatic al autorului, pe care acesta și-1 va afirma din plin și în lucrările ulterioare (Damnațiunea lui Faust și Simfonia dramatică „Romeo si Julieta”). Tema capătă acum o înfățișare nouă, fiind tratată într-o mișcare vie, exuberantă, iar coloritul orchestral devine sclipitor prin exploatarea timbrelor și a celor mai luminoase registre ale instrumentelor. De fapt, seninătatea este aparentă, paradoxală, o „convenție” dramatică. Berlioz izbutește aici să valorifice conflictul eroului nu prin opoziție tematică, ci prin disocierea „exterioară” a aceleiași idei muzicale, respectiv a aceleiași stări de frămîntare ce stăruie ascunsă, deghizată.

Partea a III-a „Scenă cîmpenească”. (Adagio) „O seară de vară, la țară. Tînărul ascultă doi păstori-dialogînd în sunetele fluierelor. Duetul pastoral și cadrul naturii — înfiorarea copacilor rnîngîiați de aripa unui vint molcom — îi aduc cîteva raze de speranță, umplindu-i inima de o tainică liniște. Dar la apariția iubitei, sufletul i se stringe. Frămîntat de întrebări, e cuprins de pre¬sentimente sumbre. Unul dintre păstori își reia melodia naivă. Celălalt nu-i mai răspunde. Soarele apune. Din depărtări se aude un tunet. Singurătate …Liniște…” (Berlioz). În contrast direct cu Valsul, partea a III-a exprimă liniștea reală a eroului, împăcarea în mijlocul naturii. Atmosfera calmă pe care o sugerează dialogul cornului englez cu oboiul, discret acompaniați de un grup de viole în tremolo, se continuă prin desfășurarea unei teme de largă respirație, la violine și flaut. După un dialog mai amplu între suflători — care intonează tema iubirii — și grupul instrumentelor grave (violoncele, contrabas, fagoți), în crescendo pînă la fortissimo, se instaurează din nou melancolia îndrăgostitului. Revenirea, către sfîrșitul mișcării, la calmul serii de vară (tema inițială apare acum expusă de cornul englez) este întreruptă pentru o clipă de intervenția unei duble perechi de timpane, sugerînd un tunet îndepărtat.

Artistul nefericit încearcă să-și curme zilele cu opium. El este însă chinuit de o teribilă viziune, a părții a IV-a, ce urmează: „Drumul spre eșafod” (Allegretto non troppo). „Tînărul muzician visează că și-a ucis iubita. Condamnat ta moarte, este condus la eșafod. Cortegiul înaintează în sunetele unui marș, cînd sumbru și înspăimîntâtor, cînd strălucitor și solemn. Cadența înăbușită a pașilor gravi alternează cu izbucniri asurzitoare. Spre sfîrșit, „ideea fixă” apare un moment, ca un ultim gind de iubire, întrerupt de lovitura fatală” (Berlioz). Pe fondul unui ritm în permanentă amplificare, evoluează un rnarș orchestrat cu mare măiestrie, intonat de blocul instrumentelor de alamă. Conturul suav al temei iubirii, prezentată la finele părții a IV-a de sunetele cati¬felate ale clarinetului, este sfîșiat de un atac de „tutti”.

Partea a V-a „Visul unei nopți de sabat” (Larghetto-Allegro). „Tînărul muzician visează acum că se află în mijlocul unui înfricoșător grup de umbre, de vrăjitoare, de monștri adunați spre a-i consemna moartea In noaptea sabatului. Zgomotele stranii, rîsetele și țipetele se învălmășesc în ecouri ciudate. Melodia iubirii apare din nou, dar și-a pierdut caracterul nobil, transformîndu-se într-un dans josnic și grotesc. Iubita lui sosește la sabat. Urlete de bucurie. Ea se avîntă în vîrtejul dansului diabolic. Cînt funebru, parodie burlescă a melodiei „Dies irae”. Dansul sabatului și Dies irae împreună (Berlioz). După introducerea intitulată „vis”, în finalul simfoniei reapare tema iubirii, dar degradată, grotescă, asemenea unui rîs batjocoritor, datorită clarinetului piccolo care o susține. Noi instrumente — flautul piccolo, toba mare, clopotele — completează partitura descriind în registre stridente această macabră noapte a sabatului. Ideea fixă a iubirii se împletește cu parodia melodiei funebre „Dies irae” și cu „Dansul sabatului” într-o dezlănțuire generală.

Simfonia fantastică e una din cele mai spectaculoase manifestări ale ficțiunii poetice în muzică. Deși scrisă într-un limbaj cutezător, atît în ce privește libertatea tratării tematice, cît și mijloacele orchestrale, această lucrare este de o impresionantă soliditate a construcției. Fantezia și originalitatea marelui romantic sînt susținute de o profundă gîndire a formei și a expresiei muzicale.

Cunoscut publicului nostru din concertele de la București din anul 1965, Igor Markevitch este una din figurile de prestigiu ale artei dirijorale contemporane. Personalitatea sa întrunește o cultură muzicală cuprin¬zătoare, o sensibilitate rafinată și forța concentrată a mijloacelor dirijorale. In interpretarea Simfoniei fantastice, Igor Markevitch subliniază patetismul romantic și valo¬rifică elementele descriptive, dar cu moderație, urmărind să pună în evidență mai ales echilibrul și unitatea arhi¬tectonică. Sobrietatea caracteristică stilului marelui dirijor restituie Simfoniei fantastice spiritul ei clasic, de care a fost adesea înstrăinată prin ‘interpretări grandilocvente.

ALEXANDRU ŞUMSKI

playlist

1. VISĂRI PASIUNI (14’35”)
Largo – Allegro agitato
e appasionato assai
2. UN BAL (6’18”)
Valse – Allegro non troppo
3. SCENA CÎMPENEASCĂ (18’57”)
Adagio
4. DRUMUL SPRE EȘAFOD (4’45”)
Allegretto non troppo
5. VISUL UNEI NOPȚI DE SABAT (10’17”)
Larghetto – Allegro – Lantano

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Hector Berlioz – Simfonia fantastică OP 14 (orchestra „Lamoureux“ din Paris)”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *