Descriere

Debutînd în anul 1959 la Opera din Cluj, Ion Buzea avea să-şi dezvăluie de la bun început capacitatea de a creia un personaj şi un « caracter » muzical, plastic nuanţat, ca acela a lui Filippetto din comedia « Cei patru bădărani » de Ermanno Wolf — Ferrari. Studii asidue cu reputata cîntăreaţă Lya Pop i-au sporit măiestria, iar abordarea liedului clasic, a cîntecului pentru voce şi pian romînesc, a ariei de anvergură din marile oratorii I-au îndreptat spre noi orizonturi artistice. Recunoaşterea calităţilor sale, acelea ale unei personalităţi în plină formare, nu a întîrziat să se arate: premiul al lll-lea al Concursului de canto de la Toulouse (1962) şi de două ori laurii Concursului internaţional « George Enescu », la ultimul (1964) fiind distins cu premiul l. în anul 1963 Ion Buzea devine solist al Teatrului de operă şi balet din Bucureşti.

Repertoriul său de operă se îmbogăţeşte cu roluri principale din operele lui Verdi, Wagner, Puccini, Smetana, Massenet. După acest «tur de orizont», tînărul cîntăreţ îşi lărgeşte sfera preocupărilor sale în direcţia creaţiei compozitorilor italieni de orientare veristă. Astfel se explică predilecţia pentru Giordano, dar mai ales pentru Puccini, la care iubeşte, cum însuşi declară, «cantabilitatea caracteristică şi fraza de largă respiraţie».

Discul de faţă selectează cîteva din paginile repre­zentative ale autorilor amintiţi (prezenţa lui Bizet nu poate să surprindă, date fiind unele tangenţe lirice cu contemporanii săi italieni), pagini în care Ion Buzea îşi afirmă din plin variatele sale posibilităţi interpre­tative, în flecare din aceste arii cîntăreţul caută să exprime o altă sferă de sentimente, să desluşească specificul aparte al expresiei muzicale.

Portretul pasionatului Des Gri’eux se conturează pregnant prin cele două fragmente din Manon de Puccini. lată-l fermecat de frumuseţea lui Manon, exprimîndu-şi sentimentele ce-l cuprind cu o putere de neînlăturat, în Donna, non vidi mai, sau stăpînit de dorinţa arzătoare de a fi alături de iubita sa în clipa plecării ei în No .’ pozzo son ! guardate ! Sînt momente scurte, realizate concentrat într-un suflu de lirism unitar.

Pătrundem apoi în  lumea gîndurilor pictorului Mario Cavaradossi, care în Recondita armonia din Tosco înclină să creadă într-un echilibru ce reuneşte arta şi dragostea, prin frumuseţi deosebite: aceea a iubitei sale Floria şi a necunoscutei blonde inspiratoare a tabloului său. Punct central al dramei lăuntrice, corespunzînd deznodămîntului însuşi al operei Tosca, E lucevan le stelle este cîntată cu o sobră interiorizare, fără exagerări, fără fals patetism — în recitativ—, pentru ca apoi, preluată în aceeaşi atmosferă, aria să-şi sporească expresia caldă, umană, printr-o gradaţie uşor sesizabilă.

După o redare plină de sensibilitate a ambianţei emoţionale în care Pinkerton îşi ia rămas bun de la lăcaşul iubirii sale — Addio, fiorito asii din Madame Butterfly —, asistăm în aria Non piangere Li u din Turandot la o formă de exprimare simplă, apropiată cîntecului popular, în schimb aria Nessun dorma sună bărbăteşte, cucerind treptat o mare strălucire ; este hotărîrea eroului de a învinge trufia prinţesei.

Cea de-a doua faţă a discului se adresează din nou sferei liricului: La fleur que tu m’avais jetee din Carmen. Sentimentele pline de gingăşie pot cu greu să do­mine dragostea debordantă a lui Don Jose pentru iubita sa.

în recitativul Ella mi fu rapita şi aria Parmi veder le lagrime din Rigoletto se-ntrezăreşte, o clipă, sinceritatea Ducelui, în contrast cu pornirile frivole, ce caracterizează acest personaj de-a lungul întregii opere. Recitativul este înfăţişat cu o nuanţă de meditaţie, de adîncire a omenescului, în aria Ma se m’e forza perderti din Bal Mascat, Riccardo, eroul operei, exprimă un sentiment de adîncă tristeţe, prevestitoare a tragicului său sfîrşit.

În Celeste Aida, Ion Buzea reuşeşte să sublinieze împrejurările dramatice generale în care evoluează eroii. Recitativul ce precede aria este redat într-un tempo viu, pentru a sugera precipitarea apropiată a evenimentelor.

O împletire de imagini senine, prilejuite de contactul cu natura, de dragostea pentru patria sa, dar şi de altele pătrunse de revoltă faţă de nedrepte stări de lucruri, caracterizează aria Un di all’azzurro spazio din opera Andrea Chenier de Giordano. Condusă de cîntăreţ cu avînt şi strălucire, această ultimă arie conferă totodată o fericită încheiere întregului mă­nunchi de piese lirice ale discului.                                  GHEORGHE FIRCA