Descriere

Discul de faţă este primul dintr-o serie prin care „Electrecord” şi-a propus să reediteze, în versiune „ste¬reo”, cele mai renumite înregistrări din istoria jazzului. După ce rutinaţi specialişti ai genului au realizat, cu minuţiozitate şi cu grija respectării stilului, reconstruirea orchestraţiilor după vechi înregistrări originale, orchestra „Electrecord” a dat viaţă partiturilor, căutînd să respecte stilul muzicienilor respectivi. Pentru menţinerea în limitele adevărului istoric şi ale atmosferei iniţiale, s-au reprodus, , cu foarte rare excepţii, solo-urile originale, ai căror celebri interpreţi trebuiau evocaţi.
După cum se ştie, jazzul a luat naştere în preajma sfîrşitului secolului trecut, din contactul între folclorul negrilor de origină africană, aflaţi în statele din sudul Americii de Nord (Dixie’s land), şi muzica de origină europeană din oraşul New Orleans. Interpreţii noului gen, oameni de culoare, au folosit atît teme din folclo¬rul propriu (blues, ragtime, negro spiritual, work songs), cit şi din muzica europeană (marşuri, cadriluri, cake-walk, polci, one step etc.), pâstrînd din tradiţia africana sistemul ritmic, maniera de frazare şi felul de tratare a materiei ‘Sonore, precum şi unele elemente armonice ale blues-ului („,blue notes” : instabilitatea intonării treptei a 3-a şi a 7-a a gamei) şi împrumutând din muzica europeană sistemul melodic, armonic şi instrumentaţia.
Jazzul primelor epoci se caracteriza prin spontaneitate, vitalitate şi prin execuţii în improvizaţii colective, supra¬puse unui fond ritmic (banjo şi tobă), înainte de a pătrunde în localuri, o muzică foarte asemănătoare era practicată pe străzile oraşului New Orleans la parăzi. îrumormîntări şi diferite ocazii festive, de către fanfare de muzicieni negri, denumite Brass bands . Din nefe¬ricire, nu s-au păstrat înregistrări sonore ale unor ase¬menea manifestări. Primele înregistrări de Jazz s-au făcut mai tîrziu, de către muzicieni albi, care copiau execuţiile negrilor. „Rampart Street Parade” (marş tradiţional), din prezentul disc, este menit să sugereze tocmai execuţia unui astfel de marş din perioada anilor 1910, deşi a fost preluat după o înregistrare efectuată mult mai tîrziu (1959) de orchestra Jimmy McPartland. in asemenea execuţii, după ce tema era cîntată „ca pentru paradă”, era reluată cu un caracter mai vioi, mai „jazzistic”.
Stilul folosit de către negrii în jazzul primitiv, numit „New Orleans”, era caracterizat aproape exclusiv prin improvizaţii colective, lipsind solo-urile. Singurele momente solistice erau scurte intervenţii de 2—4 măsuri, denumite „break”-uri, în care toată orchestra, inclusiv secţia rit¬mică, se oprea brusc, dînd cuvîntul unui singur instrument. Prin anii 1910 au apărut şi formaţii de Jazz compuse din muzicieni albi, care au preluat stilul „New Orleans”. Una din aceste grupări, care a căpătat o mare popularitate, a fost Original Dixieland Jass Bând (cu ortografia iniţială a cuvîntului „Jazz”), Înfiinţată prin anul 1913 la New Orleans. Stilul jazzului „New Orleans” executat de muzicieni albi a fost denumit (în special de critica fran¬ceză) „Dixieland” şi nu diferea în general de stilul „New Orleans”. Prima înregistrare de Jazz executată vreodată se datoreşte tocmai formaţiei de mai sus. Pornind de la aceasta, pentru păstrarea unităţii de prezentare, discul de faţă cuprinde evoluţia stilului tradiţional în execuţii ale formaţiilor de muzicieni albi, urmînd ca discul urmă¬tor să evoce stilul „New Orleans” în execuţia muzicie¬nilor de culoare.
Pentru ilustrarea acestei perioade de debut, discul nostru prezintă piesa „Livery Stable Blues”, înregistrată de Original Dixieland Jass Bând la 22 februarie 1917. Se observă voioşia şi prospeţimea execuţiei, lipsa solo-uri-lor, prezenţa unor „break-uri” cu efecte naive de imitare a strigăturilor de animale, glissandouri la trombon. Un alt exemplu îl constituie „Down And Out Blues”, înregistrată la 4 decembrie 1924 de către formaţia The Cotton Pickers , într-o execuţie mai dinamică şi mai îngrijită,
Cea mai mare personalitate printre soliştii albi ai ani¬lor’ 20 şi ai deceniilor următoare a fost oornetistul — şef de formaţie Leon „Bix” Beiderbecke, care a dezvoltat concepţii originale din jazzul „Dixieland”, fiind considerat apoi ca cel mai important iniţiator al stilului „Chicago”. Exemplificări sînt piesele „Singing The Blues”, imprimată la 4 februarie 1927 de către orchestra Frankie Trum-bauer — Bix Beiderbecke şi „Sorry”, imprimată la 5 octombrie 1927 de Bix Beiderbecke and His Gang.
Încă de prin 1920, în cadrul unui grup de tineri muzicieni albi din Chicago, membri ai formaţiei Austin High School Gang , a apărut o nouă maniera de inter¬pretare a jazzului ,, Dixieland”, ce a căpătat ulterior denumirea de stilul „Chicago”. Noul stil nu diferea mult de „Dixieland” din aceiaşi perioadă, dar execuţiile, îngrijite şi’ înfierbîntate, erau mai sobre în exprimare, şi, adesea, formaţiile foloseau saxofonul tenor în locul trom¬bonului. Următoarele două piese sînt reprezentative pentru acest stil : „China Boy”, înregistrată la 9 decembrie 1927 de către Red McKenzie & Condon’s Chicagoans” şi „l’ve Found a New Baby”, imprimată Ia 4 aprilie 1928 de către Chicago Rhythm Kings .
sfîrşitul anilor ’30, după ce jazzul se îmbogăţise cu aportul stilului „Swing” („Mainstream” sau „Middle-jazz”), a luat naştere un curent de reînviere a stilului tradiţional „New Orleans”, denumit „New Orleans Revival”, la care au participat atît formaţii ale muzicie¬nilor de culoare, cît şi unele ale muzicienilor albi. Printre acestea din urmă s-a numărat şi orchestra Bob Crossby’s Bob Cats, care a înregistrat piesa „Stum-bling” la 13 noiembrie 1937 la Los Angeles, cu improvizaţii colective pe patru voci, într-o execuţie de ansam¬blu foarte înflăcărată, precum şi formaţia New Orleans Rhythm Kings , care a imprimat „l Wish l Could Shimmy Like My Sister Kate” în noiembrie 1939.
Cu toată evoluţia jazului modern (după 1945), stilul „Dixieland” s-a mai practicat cu succes de unele formaţii, după cum atesta înregistrările pieselor „Battle Of The Blues” (Paris, 1950, cu formaţia Jimmy McPartland & The Hoţ Jazz Stars ), „Original Dixieland One Step” (1954, cu orchestra Jack Teagarden — Big T’s Dixieland Bând ) şi l Ain’t Gonna Give Nobody None Of My Jelly Roii” (1966, cu Yank Lawson and His Orchestra ). Majoritatea muzicienilor participanţi la această imprimare sînt veterani oi formaţiei Bob Crossby’s Bob Cats , în vîrstâ de aproape 70 de ani.
MIHAI BERINDEI
Interpreţii versiunilor originale :
1. Rampart Street Parade : Jimmy Mc. Portland (cond.,tp), Charlie Shavers ţtp), Bob Wilber (ci), G. Wettling (dr)
2. Livery Stable Blues : Nick La Rocca (tp), Harry Shields (cl), Eddie Edwards (tb), Henry Ragas (p), Tony Sbarbaro (dr)
3. Down And Out Blues : Phil Napoleon (cond, tp), Miff Mole (tb), Chuck Muller (cl, as), Frankie Trumbauer (s), Lucian Smith, Rube Bloom (p), Harry Roser (bjo), Larry Lettman (dr)
4. Singing The Blues : Bix Beiderbecke (cond, c), Frankie Trumbauer (sax „C”), Jimmy Dorsey (cl), Miff Mole (tb), Eddie Lang (g), Chouncey Morehouse (dr)
5. Sorry : Bix Beiderbecke (cond, c), Don Murray (cl), Bill Rank (tb), Adrian Rollini (bs), Frank Signorelli (p), Howdy Quicksell (bjo), Chouncey Morehouse (dr)
6. China Boy : Jimmy Mc Portland (cond, c), Frank Teschemaker (cl), Bud Freeman (ts), Joe Sullivan (p), Eddie Condon (bjo), Jim Lannigan (b), Gene Krupa (dr)
7. l’ve Found A New Baby: Muggsy Spanier (cond. c), Frank Teschemaker (cl), Mezz Mezzrow (ts), Joe Sullivan (p), Eddie Condon (bjo), Jim Lannigan (tuba), Gene Krupa (dr)
8. Stumbling: Yank Lawson (tp), Warren Smith (tb), Matty Matlock (cl), Eddie Miller (ts), Bob Zurke (p), Nappy Lemare (g), Bob Haggart (b), Ray Bauduc (dr)
9. l Wish l Could Shimmy Like My Sister Kate: Muggsy Spanier (cond. c), George Brunies (tb), Rod Cless (cl), Bernie Billings (ts), Joe Bushkin (p), Bob Casey (b), Don Carter (dr)
10. Battle Of The Blues: Jimmy Mc Portland (cond, tp), Edmond Hali (cl), Vick Dickenson (tb), Dick Cary (p), Jack Lesberg (b), George Wettling (dr)
11. Original Divieland One Step: Jack Teagarden (cond, tb), Jimmy Mc Portland (tp), Edmond Hali (cl), Dick Cary (p), Walter Page (b), Jo Jones (dr)
12. l Ain’t Gonna Give Nobody None Of My Jelly Roll: Yank Lawson (tp), Lou Mc Garity (tb), Matty Matlock (cl), Eddie Miller (ts), Ralph Sutton (p), Bob Haggart (b), Don Lamond (dr)
This record is the first of a series by which „Electrecord” intends to issue, in „stereo” version, the most famous recordings from the history of Jazz. Therefore, the original arrangements, used in old recordings, have been reconstructed by specialists of the genre and given to the „Electrecord” orchestra for the stereophonic recor-ding. In order to assure the maintaining within the limits of the original atmosphere and of the historical truth, the members of the orchestra reproduced — with rare exceptions — the old version exartly as it hâd been interpreted by the famous soloists of olden days.