Descriere

Într-o perioadă destul de scurtă — debutul datează de la sfîrșitul anului 1969 — Orchestra de cameră „București” a reușit să cîștige simpatia publicului muzical din țara noastră. Această simpatie se datorește într-o măsură faptului că, prin însăși existența sa, formația umple un gol puternic resimțit și răspunde unui deziderat mai vechi (un ansamblu permanent capabil să abordeze repertoriul orchestral de cameră), dar ea răsplătește mai ales gradul de seriozitate și de probitate artistică care jalonează drumul și marchează toate realizările an¬samblului.

Ion Voicu, inițiatorul, animatorul și dirijorul orchestrei, a înțeles de la început că pentru a impune un stil ca¬meral autentic este -nevoie de o formație alcătuită din instrumentiști de primă mină, îndrăgostiți de muzica de cameră și dispuși să-și subordoneze veleitățile solistice unui spirit de ansamblu. El a alăturat unor elemente consacrate din marile orchestre ale capitalei (la violă cîntă „veteranul” Alexandru Rădulescu, fost membru al cvar¬tetului Enescu, la corn și flaut „stele” ca Ion Bădânoiu și Nicolae Alexandru) cîțiva tineri valoroși care abia au pără¬sit băncile Conservatorului. Selectarea minuțioasă, urmată de o muncă dusă cu talent (Voicu trece dezinvolt de la mînuirea arcușului la cea a baghetei), cu pasiune, cu dăruire și simț de răspundere, au permis atingerea unor performanțe care acordă orchestrei „București” un loc important în viața de concert a țârii noastre. O primă afirmare peste hotare este marcată de concertele din cadrul ediției 1971 a Festivalului „Vara muzicală de la Ohrid” (Iugoslavia), care s-au bucurat de un frumos succes, Ion Voicu fiind aplaudat deopotrivă ca dirijor și solist. La același festival s-a realizat și o colaborare cu corul „Madrigal”, ambele formații românești inter-pretînd o Missă brevis de Haydn.
Înregistrările da față alcătuiesc cel de-al doilea disc al Orchestrei „București” și grupează un repertoriu mai variat, aparținînd preclasicismului italian și clasicismului vienez (primul disc, în dublă versiune mono ECE 0463 și stereo ECE 0462, era dedicat exclusiv creației mozartiene).

«Simfonia Nr.’ 85 în Si bemol major face parte din ciclul celor 6 simfonii „pariziene” ale lui Joseph Haydn. Notate cu nr. 82—87, ele au fost compuse între anii 1785—1786 la cererea contelui d’Ogny, cunoscut meloman francez, conducătorul celebrei organizații de concerte ale Lojei Olimpice și au fost incluse în programele susținute de orchestra acesteia. Publicul parizian le-a primit cu mult entuziasm, succesul lor răsunător de-terminîndu-l pe Imbault, un vestit editor, să le tipărească și să le pună în vinzare. Scrise într-un timp atît de scurt, toate simfoniile acestui ciclu prezintă, în chip firesc, trăsături stilistice comune. Fără a ajunge pe acele culmi ale desăvîrșirii atinse de Haydn abia mai tîrziu în „Simfoniile londoneze”, ele vădesc o mare inventivitate melodică, o deosebită măiestrie in tehnica dezvoltării și în combinarea timbrurilor instrumentale. Patru din cele șase simfonii „pariziene”. au titluri programatice sugestive : „Vînătoarea”, „Ursul”, „Găina”. Se spune că titlul „Regina” (La Reine) s-a atribuit simfoniei la care ne referim pentru că Marie-Antoinette, indrăgind-o, cerea, adesea, să-i fie cîntată. De o fac¬tură mai deosebită sînt „Romanța” — partea a II-a — alcătuită din spumoase variațiuni pe tema melodiei franceze „La gentille et jeune Lisette” și „Menuetul” — partea a III-a — dans de salon care capătă aici pronunțate accente de joc popular.

Compus la Salzburg cînd Mozart nu avea mai mult ca 16 ani, Divertismentul în Re Major KV 136 face parte dintr-un grup de trei lucrări, de fapt trei cvartete de coarde. Anumite înrudiri ale acestui grup de cvartete cu simfoniile KV 128 și 129 și cu’ unele sonate scrise la începutul anului 1772 au determinat pe cercetători să le situeze în aceeași epocă creatoare. Mozart nu ajunsese, pe atunci, la închegarea unui stil cameral propriu și se afla sub puternica înrîurire a maeștrilor italieni — cu deosebire a lui Sammartini — și a celor doi frați Haydn. De la Michael Haydn împrumută chiar și denumirea de „Divertimenti” (ceea ce justifică și prezentarea în versiune orches¬trală de pe discul de față, de fapt o amplificare a cvartetului la dimensiunile unei formații de coarde). Sînt de remarcat în desfășurarea lucrării anumite caracteristici : rolul important acordat viorii prime, cu funcție solistică, cele¬lalte trei instrumente menținîndu-se mai mult pe planul acompaniamentului, și dezvoltările reduse ca proporție, bazate pe tehnica secvențelor, a modulărilor. Foarte puțin — doar într-un singur episod din Presto — apar procedeele contrapunctice (în stil fugato).

Elev al lui Giuseppe Tartini, al lui Lotti și. Gasparini, Benedetto Marcello (1686—1739) a fost — ca și fratele său Alessandro — unul dintre cei mai de frunte exponenți ai preclasicismului italian. El s-a afirmat în lucrări de diferite genuri ca un maestru al artei componistice și un desăvîrșit polifonist. Cele trei miniaturi care încheie discul, Introducere – Arie – Presto, sînt părți componente ale unei suite scrise de Benedetto Marcello pentru cembalo. Transcripția orchestrală apărută în editura ”Guglielmo Zanibon” din Padova poartă semnătura lui Ettore Bonelli. Ea reușește să păstreze prospețimea și lirismul originalului, valorificîndu-i totodată virtualitățile coloristice.

Au cours d’une période assez restreinte — son début a eu lieu vers la fin de l’année 1969 —, l’orchestre de chambre ,,Bucarest” a réussi à conquérir la sympathie du public musical roumain qui attendait depuis longtemps un ensemble permanent capable d’aborder le répertoire orchestral de chambre. En même temps, cette sympathie est due à la sériosité et à la probité artistique qui ja¬lonnent le chamin ascendant de l’ensemble.

Ion Voicou, initiateur, animateur et chef de l’orchestre, est une personnalité remarquable de la vie musicale in¬ternationale, connu surtout par son activité de virtuose du violon. En prenant la décision d’aborder une nouvelle carrière de chef-d’orchestre, Ion Voïcou n’a nullement renoncé à l’archet, qu’il professe simultanément avec la baguette. Il a concentré dans son orchestre quelques élé¬ments consacrés de la vie musicale bucarestoise, auxquels il a ajouté des jeunes instrumentistes de talent, récemment issus du Conservatoire. Cette sélection minutieuse, suivie par un travail infatigable, passionné, ont permis l’obtention de performances qui assurent à l’or¬chestre ,,Bucarest” une place importante dans le paysage des ensembles instrumentaux roumains. Un premier suc¬cès au-delà des frontières du pays a été réalisé dans le cadre de l’édition 1971 du Festival ,,Été musical à Ohrid” (Yougoslavie), où Ion Voicou a été applaudi dans sa double qualité de chef-d’orchestre et de soliste.

Les enregistrements des œuvres de Haydn, Mozart et Benedetto Marcello constituent la seconde affirmation de l’ensemble par la voie du disque. Elles réunissent un répertoire varié, appartenant au préclassicisme italien et au classicisme viennois. La Symphonie No. 85 en Si ‘je-mol majeur ,,La Reine” de Haydn fait partie du cycle des 6 symphonies ,,parisiennes”, écrites entre 1785 et 1786. Le Divertissement en Ré majeur KV 136 No. 1 de Mozart appartient à un groupe de trois œuvres — en réalité trois quatuors à cordes — datant du début ‘ de l’année 1772. Les trois miniatures (Introduction, Air, Presto) de Benedetto Marcello ont été extraites d’une suite (écrite pour clavecin), orchestrée par Ettore Bonelli. Cette orchestration garde la fraîcheur et le lyrisme de la version originale, mettant en valeur les virtualités coloristiques de l’œuvre de Marcello.