Descriere

”Există în creația sa o forță care se reînnoiește necontenit din generație în generație, si care nu se va istov! niciodată”.
Cu aceste cuvinte își exprima Goethe admirația pe care o nutrea față de muzica lui Mozart, artistul genial pe care-l compara cu Rafael și cu Shakespeare.
Și în zilele noastre, Mozart continuă să apară ca o întrupare a forțelor creatoare ale spiritului uman, ca o întruchipare a muzicii însăși. Pentru Mozart, muzica trebuie să fi fost ceva tot atît de natural și de instinctiv ,.,i respirația. Creațiile sale par să rivalizeze cu plăsmuirile naturii : au aceeași împlinire desăvîrșită, aceeași întocmire, trainică și gingașă totodată, care se regăsește într-o floare, de pildă. Simplitatea muzicii sale provine dintr-o perfectă armonie a elementelor, ascultînd de legi adinei și complexe, de legile viefii însăși, lată de ce această muzică vorbeșie ne¬mijlocit oamenilor, găsindu-și cale dreaptă spre inima lor și cUcerindu-i de îndată. Muzica lui Mozart are, în același timp, o bogăție uriașă de înțelesuri, care se dezvăluie abia cînd o cercetezi cu luare aminte și cînd pătrunzi în mie¬zul ei. In decursul vremurilor, a existat în rindul unora dintre comentatorii operei sale o anumită concepție, după care Mozart, considerat doar ca un maestru de geniu al muzicii de divertisment, ar fi scris întotdeauna o muzica surîzătoare și senină, ale cărei atribute principale sînt ama¬bilitatea, grația, eleganța, strălucirea. Cei care au știu să privească mai adînc au învățat că în muzica lui Mozart freamătă o lume întreagă de stări lăuntrice, că în spatele zîmbetului și grației acestei muzici . trebuie deslușit me¬sajul ei uman emoționant și tulburător.
Terminat la 23 martie 1786 la Viena și executat în primă audiție de către compozitor două săptămîni mai tîrziu, Con¬certul pentru pian și orchestră Nr. 24, în do minor, K,V. 491 a fost compus într-o perioadă în care Mozart lucra la ultima parte a operei „Nunta lui Figaro”. Totuși, nimic din atmosfera plină de vervă a acesteia nu apare în „Concertul în do minor”, care constituie, în creația mozartiană, una dintre cele mai înalte expresii ale dramatismului, încor¬dării și durerii. Așa cum arată comentatorul G. de Saint-Foix, „un sentiment de neliniște surdă domină concertul acesta, cu excepția mișcării lente; el este determinant pentru întreaga lucrare și planează asupra ei în chipul cel mai romantic, cel mai

fatal (ar fi spus Berlioz), cel mai beethovenian și, în orice caz, cel mai îndepărtat de am¬bianța «Nuntii lui Figaro»”. Totul e neobișnuit în acest concert : profunzimea și gravitatea ideilor alcătuind o te¬matică muzicală mult depărtată de obișnuitul stil concer¬tant al secolului al XVIII-lea : măsura ternară a primului Allegro, structurarea Finalului în formă de variațiuni, rolul deosebit al instrumentelor de suflat ce se desprind pe alocuri din ansamblul orchestral asemenea unui mic grup solistic (concertino), în sfîrșit, amploarea neobișnuită a or¬chestrației, care dă lucrării caracterul unei adevărate sim¬fonii. Incontestabil, un suflu beethovenian domină acest „Concert în do minor”, care ne poartă cu gîndul în mod nemijlocit ia cel de al III-lea Concert pentru pian al lui Beethoven, scris în aceeași tonalitate.
Prima mișcare — Allegro — se distinge prin bogăția materialului tematic, prin frecvența cromatismelor, prin pre¬dominanta coloritului sumbru. După o lungă introducere orchestrală, la începutul căreia instrumentele de coarde și fagotul expun tema principala la unison, pianul își face intrarea — ca și în Concertul Nr. 20 în re minor — cu o melodie de mare expresivitate, care nu apăruse în expu¬nerea orchestrei. Tot instrumentului solist îi este încredin¬țată și prima expunere a temei secundare, mîngîietoare și cantabilă, care aduce în desfășurarea muzicală un scurt moment de destindere.
Partea a doua — Larghetto — începe cu o melodie senină amintind de Românja care constituie mișcarea lentă a Concertului în re minor. Ea va reveni de cîteva ori pe parcurs, întreruptă în două rînduri ,de cîte un interludiu al instrumentelor de suflat alcătuind un adevărat concertino.
Finalul — Allegretto — readuce atmosfera apăsătoare și întunecată a primei mișcări. O melodie simplă, intonată de orchestră, servește ca punct de plecare pentru cele opt variațiuni care vor urma. Mozart folosește și aici procedeul concertino al suflătorilor (var. IV și VI). tn timp ce unele variațiuni sînt încredințate aproape exclusiv solistului (var, l și V), altele (var, II și III) sînt împărțite în mod egal între pian și orchestră, apărînd ca ingenioase dialoguri între protago¬nist și ansamblul simfonic. Ultima variațiune aduce, odată cu schimbarea măsurii în 6/8, o notă vremelnică de vioi¬ciune și elan, dar totul se încheie în aceeași atmosferă de dramatică și sumbră neliniște, care și-a pus pecetea pe întreaga lucrare.

Ne-am obișnuit să-l privim pe Beethoven mai cu seamă ca pe maestrul frescelor muzicale monumentale. Totuși, marele compozitor nu a disprețuit formele mici ale muzicii, rînduindu-se printre cei mai iscusi)! făuritori de miniaturi, Cele trei caiete de Bagatele beethoveniene pentru pian (opus¬urile 33, 119 ți 126) sînt, în pofida lipsei lor de amploare, pagini dintre cele mai expresive și mai pline de farmec. Cea mai cunoscută dintre toate este aceea intitulata „Für Elise”, compusă la 27 aprilie 1810, foaie de album din care se desprinde parcă mireasma unor amintiri îndepărtate. Printre piesele miniaturale din creația pianistică a lui Beethoven, aflăm și cîteva scrise în ritm de dans („Dan¬suri germane”, „Menuete”, „Contradansuri” etc.). Dintre acestea, Ecosezele în mi bemol major, compuse în anul 1825, apar adeseori în recitalurile pianiștilor, dacă nu în¬scrise în program, cel pujin ca număr de „bis”.

Pianistul Paul Badura-Skoda s-a născut la Viena, la 6 octombrie 1927. A studiat la Conservatorul din orașul natal între anii 1945—1948, perfecționîndu-se apoi la cursu¬rile de vară jinute de Edwin Fischer la Lucerna. Deținător al unor premii internaționale (Budapesta — 1948, Paris — 1949), Paul Badura-Skoda a concertat în numeroase centre muzicale din Europa, America de Nord și Australia, lată cum îl caracterizează un cronicar al revistei pariziene „Le guide du concert” : ,,… un temperament de foc discipli¬nat de inteligentă și bun gust, o tehnică totodată ușoară și masivă, care-și păstrează frumusețea sunetului pînă și în cel mai puternic fortissimo, un instinct foarte sigur în mînuirea marilor contraste de umbră si lumină …”. În co¬laborare cu soția sa, muzicologul Eva Badura-Skoda, el a editat în 1957 la Viena un volum intitulat: „Despre inter¬pretarea muzicii lui Mozart. Sfaturi cu privire la execuția lucrărilor pentru pian”.
FLORINO DELLATOLA