Descriere

Cele două simfonii gravate pe discul de față, create aproape în același timp (simfonia «Linz» e terminată de Mozart în 1783, iar simfonia nr. 88 de Haydn apare în. 1786), reprezintă momente importante în istoria genului simfonic, constituind totodată în evoluția muzicală a celor doi compozitori, pietre de hotar care anunță viitoarele opere de împlinire creatoare.
Simfonia nr. 88 se înscrie ca o etapă decisivă in cristalizarea concepției simfonice a «părintelui simfoniei», concepție ce-și va găsi împlinirea în ultimele 12 simfonii «Londoneze» (nr, 93—104).” Lucrarea se remarcă printr-un conținut plin de optimism, robustețe și umor de nuanță rustică, o linie mai amplă, o armonie și o orchestrație mai subtile ca în creațiile anterioare ; crește de asemenea rolul dezvoltării.
Simfonia nr. 36, creată de Mozart la vîrsta de 27 de ani, vădește din partea maestrului de la Salzburg o personalitate artistică formată. Ea deschide perioada marilor lucrări orchestrale ale compozitorului, perioadă ce-și va atinge punctul culminant în ultimele trei simfonii (nr. 39—41). Din paginile simfoniei ”Linz” se degajă cu putere buna dispoziție, gingășia, dragostea nestăvilită de viață, redate cu ajutorul unor melodii largi, pline de cantabilitate, a unei armonii și orchestrații colorate, în care grija pentru amănuntul cizelat se îmbină în mod armonios cu. îndemînarea și știința construirii formelor muzicale mari.
Prima întîlnire dintre cei doi compozitori a avut loc destul de tîrziu, abia între anii 1781-1782, cu ocazia unor festivități organizate de curtea imperială din Viena, festivități la care au fost invitați -ambii artiști să-și dea concursul. Cu toate că după aceea întîlnirile lor au fost rare și scurte, legătura lor de prietenie, bazată pe respect, stimă și afecțiune, s-a menținut și dezvoltat necontenit, pină cînd moartea prematura a lui Mozart i-a pus capăt. O asemenea prietenie și-a arătat efectele sale binefăcătoare în înrîurirea creatoare pe care cei doi compozitori au avut-o unul asupra celuilalt, fără să ducă însă la deformarea per¬sonalității lor artistice.
Simfoniile pe care le prezentăm, constituie și ele un exemplu al acestei înrîuriri reciproce. Ea este mai clară și mai evidentă în cazul simfoniei «Linz» și apare ceva mai difuză în cazul simfoniei nr. 88. Prezența lui Haydn (în simfonia mozartiană se face simțită în introducerea lentă cu care se deschide lucrarea, în structura asimetrica a primei teme din Allegro-ul care urmează acestei părți lente, în factura începutului temei secunde din partea a II-a a simfoniei (care amintește de anumite teme cu variații haydniene), în modul de orchestrare a trio-ului din partea mediană a Menuetului, cît și în unele contururi melodice ale Finalului.
Efectele influenței lui Mozart asupra lui Haydn se vor face mai bine simțite în lucrările din ultima perioadă de creație, în simfonia nr. 88 această înrîurire se manifestă într-un sens mai larg, în amplificarea conținutului emoțional, îmbogățirea efectelor orchestrale, emanciparea scriiturii unor instrumente (îndeosebi a celor de. suflat), anumite tendințe de cromatizare a unor pasaje (mai ales în prima și ultima parte), pot fi considerate ca rezultate ale aceleași influențe.

Simfonia nr. 88 in sol major H. l : 88 de Haydn, succedînd imediat grupului de simfonii «pariziene», se situează printre cele mai valoroase creații ale acestuia. Lucrarea este scrisă pentru un flaut, cîte o pereche de oboaie, fagoți, corni, trompete și timpani,- la care se adaugă cvintetul de coarde.
Adagio-u\ introductiv, solemn și grav, face curînd loc unui Allegro. Folosind tiparul formei de sonată, Haydn dă primei teme a acestui allegro — vioaie, tinerească, cu un pronunțat caracter popular -.o largă desfășurare, Cea de-a doua temă, mai puțin individualizată, continuă mai curînd pe cea inițială, fără a realiza obișnuitul contrast dintre teme, caracteristic formei de sonată. In dezvoltarea plină de întorsături și modulații neașteptate, se pot gâsi în germen unele din viitoarele procedee de prelucrare beethoveniene.
Mișcarea a doua, Largo, scrisă în formă de variații, este clădită pe o temă de o nobilă simplitate și profundă simțire, expusă la început de violoncele și oboi. Beethoven, și mai tîrziu Brahms, au fost adine impresionați de frumusețea acestei expresive melodii. Tema, întreruptă de scurte fraze cu caracter episodic, se repetă de șapte ori, căpătînd de fiecare data alte înfățișări orchestrale.
În Menuetul care urmează, în mișcarea Allegretto, întreaga orchestră intonează o melodie dansantă cu pronunțat caracter de ländler austriac. Trio-ul continuă și mai evident linia populară, utilizînd, cu un deosebit gust artistic, efecte de cimpoi.
Finalul simfoniei. Allegro con spirito, cu certe rezonanțe rustice, este un rondo strălucitor și antrenant.

Tema-refren, vioaie, plină de spontaneitate, alternează cu alte motive episodice. Treptat ideile se adună, se alătură, se suprapun, încheind simfonia într-o atmosferă generală de mare sărbătoare populară. simfonia nr. 36 m Do major KV 425 ”Linz” și-a căpătat denumirea suplimentară de la faptul că a fost creată în localitatea austriacă Linz, într-un scurt popas de cîteva zile, pe care Mozart I-a făcut aci, între Salzburg (unde fusese să-și viziteze familia) și Viena.
Lucrarea este scrisă pentru cîte o pereche de oboaie, fagoți, corni, trompete, timpani – la care se adaugă grupul obișnuit al corzilor. Se remarcă în special utilizarea — mai îndrăzneață a suflătorilor și în primul rînd a alămurilor (corni-trompete).
În introducerea lentă, Adagio, prima de acest fel scrisă de Mozart la o simfonie, atrage atenția o temă energică și impunătoare, care face loc în măsurile următoare unei alte idei (în piano), sunînd ca un început de confesie, de fiecare dată întreruptă de unele străfulgerări (în forte) ale corzilor. De această introducere se leagă imediat o mișcare vie, Allegro spiritoso, construita în formă de sonată, în care, la început, vioara l expune o temă cu un caracter serios, concentrat. Ulterior, prin intervenția ritmului punctat al alămurilor, tema se va îmbogăți și cu unele trăsături eroice. Aceste trăsături se vor transmite într-o măsură oarecare — după ezitările tonale și fluctuațiile de intensitate ale temei secunde — și frazei concluzive, care continuă tema a doua și încheie expoziția.
Partea a doua, Poco adagio, de asemenea în formă de sonată, este o pagină de o rară inspirație. Tema inițială, folosind ritmul cunoscut de «siciliana», își desfășoară larg linia melodică, deosebit de- cantabilă. Tema secundară aduce în desfășurarea ei, presărată cu cromatisme, o utilizare neobișnuită a suflătorilor și timpanilor, creînd momente de mare tensiune emoțională și de înnourare a atmosferei luminoase și liniștite a acestei părți.
Cea de a treia mișcare, Menuet, plină de eleganță și strălucire, are un caracter dansant pronunțat, amintind sau anticipînd, prin anumite trăsături și contururi melodice, muzica de balet a operelor mozartiene. Trio-ul, după enunțarea simultană de către violina I și oboi a unei melodii deosebit de grațioase, ne oferă o dezvoltare a acesteia, continuată de un reușit dialog contrapunctic între instrumentele menționate anterior și fagot.
Finalul, Presto, este un șuvoi continuu de vervă, voie bună, optimism și dragoste nestăvilită de viață. Scris tot în formă de sonată, acest final constituie totodată o do¬vadă elocventă a măiestriei la care ajunsese compozitorul în construirea formei și mînuirea unor procedee contrapunctice.
TRAIAN NANU