Descriere

Răstimpul cuprins între anii 1784 și 1786 a în-^ semnat pentru Mozart apogeul carierei de pia¬nist virtuoz. Aflat la Viena, el se bucura, ca interpret al propriilor sale lucrări, de o apreciere unanimă, aparițiile lui în cadrul unor concerte în abonament — „Academii”, cum erau numite pe atunci — reunind un public numeros și entuziast. „Acest om mic și palid, cu privirea de foc, uimește întreaga Vienă — scria cîntărețul Michael Kelly, unul din interpreții operelor mozartiene. Să-l descrii, e cu neputință. Este ca și cum ai voi să zugrăvești razele soarelui”. Iar Leopold Mozart, tatăl compozitorului, sosit în capitala Austriei la începutul anului 1785, îi scria la Salzburg fiicei sale Marianne despre mulțimea manifestărilor muzi¬cale la care lua parte : „Astăzi, ca de obicei, ne vom culca după ora unu-noaptea. Wolfgang concertează aproape zilnic. Fratele tău are acum un pian cu pedale, mult mai mare și mai greu decît cel vechi. În fiecare vineri, e transportat în sala de concerte sau la prințul Kaunitz…”
În cadrul acestor „Academii”, Mozart cînta, cu precădere, Concertele sale pentru pian și orchestră. Nu¬mărul celor compuse în perioada de care ne ocupăm este impresionant : 12 din cele 23 de lucrări scrise în acest gen de marele compozitor. Trebuie subliniat că această fecunditate mergea mînă în mînă cu adîncirea conținutului emoțional al muzicii. Mozart a iz¬butit să ridice genul concertului de la rangul unui „divertisment”, reflectînd spiritul unei societăți mo¬derne și superficiale, la acela al unei opere de artă complexe, în care își găsește expresie gama cea mai diversă de simțăminte omenești. Concertele sale de maturitate sînt — așa cum arată comentatorul G. de Saint-Foix — „adevărate simfonii, în care infinitele resurse ale orchestrei lui Mozar: sînt puse în acțiune cu aceeași imaginație, dacă nu chiar cu aceeași vigoare contrapunctică pe care o întîlnim în lucrările sale pur simfonice. Este cu neputință să privești aceste mari opere doar din unghiul virtuozității”. A-ceastă afirmație ni se’ pare cu atît mai semnificativă cu cît compozitorul însuși se declara adversar al virtuozității goale, lipsite de conținut. „Sînt împotriva rapidității amețitoare — spunea Mozart — de dragul căreia sonoritatea instrumentului este folosită numai pe jumătate”. El insista, dimpotrivă, asupra necesității ca interpretul Concertelor sale să pună în valoare forța expresivă a melodiei, a acelei „melodii mozartiene”, a cărei respirație largă și generoasă avea să-l determine pe Richard Wagner să spună : „Mozart a insuflat instrumentului inflexiunea pasionată a graiului omenesc, -către care geniul său tindea cu precădere. El a dus perfecțiunea de expresie vocală la o înălțime atît de mare, incit a putut să îmbrățișeze nu numai seninătatea, dulcea și intima beatitudine a lui Haydn, ci toată adîncimea nesfîrșită a aspirațiilor inimii”.
În evoluția creației concertante a lui Mozart, Concertul nr. 20 în re minor, K.V.466 marchează un moment de culme. Este fără îndoială, dintre toate concertele mozartiene,, cel mai impresionant : o adevărată „dramă instrumentală”, al cărei personaj principal este Mozart însuși. Momentele luminoase și senine alternează cu altele, sumbre, dureroase. Contrastul dintre teme se adîncește, devine aproape „beethovenian”. (Nu este de mirare că Beethoven cînta adeseori în public „Concertul în re minor” pentru care a scris și cunoscutele cadențe la mișcările I și III).
Terminată la 10 februarie 1785, lucrarea a fost executată în primă audiție în ziua următoare, în sala teatrului vienez „Mehlgrube”‘. După cum relatează Leopold Mozart, Wolfgang, trebuind să supravegheze transcrierea știmelor, a cîntat rondoul final fără să-1 fi putut repeta cu orchestra.
în prima mișcare a concertului — Allegro — asistăm la o înfruntare dramatică între solist și ansamblul orchestral. Pulsațiile sincopate ale instrumentelor de coarde, peste care se suprapune motivul amenințător al contrabașilor, crează o atmosferă misterioasă, ne¬liniștită, amintind de unele momente ale operei „Don Giovanni”. Solistul își face intrarea cu o temă nostalgică, tînguioasă, care încearcă să se opună glasului orchestrei, întreaga desfășurare muzicală se bazează pe un dialog strîns, în care fiecare dintre cei doi protogoniști pare că vrea să-și susțină pînă la capăt punctul de vedere.

Partea a doua poartă o indicație rar întîlnită în concertele de Mozart : Romanța. Este o pagină ce impresionează prin echilibru și puritate, ca și prin grația luminoasă a liniei melodice. Seninătatea ei este tulburată, în episodul central, de o izbucnire furtunoasă a instrumentului solist, care readuce, vremel¬nic, climatul frămîntat al primei mișcări.
Finalul — Allegro assai — este un Rondo — diferit de majoritatea rondo-urilor mozartiene, expansive și șăgalnice, prin aceea că păstrează aproape permanent o anumită notă de gravitate. Abia în ultima secțiune — Coda — odată cu trecerea în tonalitatea Re major, discursul muzical este animat de o exaltare neașteptată, care dă concertului, început atît de apăsător, o concluzie luminoasă.

Țesută din emoții adînc simțite, creația pianistică a lui Robert Schumann e însăși reflectarea lumii sale lăuntrice. Chiar și lucrările scrise în formă clasică (sonată, concert, temă cu variațiuni) dezvăluie sensi¬bilitatea romantică a muzicianului.
Scrisă în anul 1832, Toccota op. 7, în Do major este o piesă de mare virtuozitate, ce ridică interesante probleme tehnice legate de o scriitură pianistică complexă. Deși influențată de lucrările similare ale lui Czerny și Onslow, care rămîn pînă la urmă simple demonstrații de strălucire și bravură instrumentală, Toccata de Schumann impresionează prin elanul pa¬sionat care o animă. Desfășurarea muzicală e bazată pe alternarea contrastantă dintre o temă impetuoasă, cu caracter ritmic pregnant, si un scurt episod liric, cantabil și expresiv.

În vara anului 1838, Schumann îi scria viitoarei sale soții Clara : „Am compus pentru tine atît de mult în ultimele trei săptămîni — scene vesele de familie, povestiri eroice, tot felul de snoave, scene de bal cu valsuri și poloneze, un cîntec ce se aude din depărtare, mărturisiri de dragoste, o căsătorie și le-am dat
numele de Novelete”.
Termenul acesta, folosit în muzică pentru prima dată de Schumann, desemnează un fel de „povestire instrumentală”, grupînd într-o desfășurare liberă episoade contrastante prin caracterul lor. Ascultînd-o pe prima dintre cele opt Novelete op. 21 (Nr. l, în Fa major), avem impresia că urmărim firul unei istorisiri cu întîmplări și situații neprevăzute, închegate totuși într-o unitate de ansamblu bine conturată.
Tălmăcirea dată de Sviatoslav Richter Concertului în re minor de Mozart se distinge prin uimitoarea naturalețe a execuției, prin modul direct și emoționant în care este redat dramatismul primei mișcări, lirismul senin al „Romanței”‘ sau încheierea luminoasă a finalului. Este de remarcat, de asemenea (mai cu seamă în partea I a Concertului), tempoul ceva mai reținut pe care-1 folosește Richter, în comparație cu alți pianiști.
Cîntînd piesele pentru pian de Schumann, Richter intuiește just specificul romantismului schumannian și desparte, sentimentul autentic de zgura gesticulației retorice. Astfel, sub degetele marelui pianist, muzica aceasta ne apare cu tot ce are ea mai proaspăt și mai captivant.

FLORINO DELLATOLA