Descriere

Calificativul „muzică ocazională”, aplicat oricărei lucrări — fie ea chiar semnată de pana unui geniu — trezește deîndată melomanului contemporan un sentiment de neîncredere in valoarea acesteia ; simțul nostru de libertate, revoltat la gîndul sclavajului artistic impus muzicianului în cîteva dintre veacurile trecute, nu concepe ca un creator să se poată exprima sincer, pe sine însuși, într-un opus comandat. Si cu toate acestea, raționînd și reacționînd astfel în primul moment, uităm că, imobilizați între gratiile constrîngerilor exterioare, marii artiști au dovedit cu prisosință a fi totuși capabili de cea mai deplină libertate a spiritului. Stă mărturie — dacă dorim să alegem o singură, dar. ilustră pildă — aproape întreaga operă a lui Bach ; iar — de vrem să ne referim chiar la creația mozartiană — acel sublim cînt de lebădă al Maestrului de la Salzburg, Recviemul, n-a fost și el oare compus ,,la comandă” ?
La urma urmelor, o comandă poate constitui pentru compozitor o sugestie, un imbold creator la fel de valabil (chiar dacă nu de aceeași calitate) ca multe altele, iar o ocazie, un eveniment anume pe care muzica ar urma să-l celebreze, se poate dovedi o fericită sursă de inspirație. De buna seamă că, în vara anului 1776, tînărul artist în vîrstă de 20 de ani va fi lucrat cu reală placare la Marșul KV 249 și Serenada KV 250 (ambele în luminoasa și solemna tonalitate Re major) gîndindu-se că partiturile aveau să fie executate la 22 iulie, în cinstea căsătoriei Elisabethei Haffner, fiica prietenului și proteguitorului său Sigmund Haffner, primarul orașului Salzburg ; după cum, atunci cînd — șase ani mai tîrziu — acesta din urmă a fost înălțat cu încă o treaptă în ierarhia vremii sale, Mozart i-a dedicat o Simfonie (KV 385, tot în Re major și concepută inițial tot ca serenadă, în șase mișcări!), grație căreia numele vrednicului dar neînsemnatului comerciant a pătruns în nemurire …
Nu tot atît de celebră precum sora ei mai tînără, Mica serenadă KV 525 în Sol major — nefiind nici tot atît de desăvîrșitâ — Serenada nr. 7 în Re major, „Haffner” KV 250, demonstrează totuși și ea că, sub condeiul mozartian .(chiar înainte ca artistul să fi ieșit din adolescență) stilul galant al epocii devine un simplu pretext (cîteodată, ca în aceste cazuri, un admirabil pretext) pentru compunerea unor pagini în care astăzi, printre rînduri, putem citi fără greutate titlurile capodoperelor ulterioare. Firește, este vorba de prefigurarea unui știi ce atinge apogeul în ultimele cvartete, concerte, simfonii, opere și nu de anticiparea tematicii sau structurii acestora. Deși, poate că n-ar fi lipsită de interes nici semnalarea prezenței, în Serenada „Haffner”, a unor idei melodice și ritmice pe care le vom reîntîlni în creațiile tîrzii ale compozitorului: celula inițială a părții a VI-a (Andante) duce cu gîndul la tema ariei lui Papageno din Flautul fermecat, iar în unele secțiuni din prima și penultima mișcare (Allegro molto, respectiv Trio l) un ritm foarte caracteristic anunță formule similare din Don Juan.
Niciodată pînă atunci Mozart nu realizase, într-o lucrare de această factură, o asemenea unitate, o asemenea soliditate internă a discursului sonor, vast și grandios clădit din idei simple, vesele și elegante, impregnate de candoarea poetică atît de proprie personalității compozitorului și, desigur, în egală măsură, prilejului sărbătoresc căruia îi era dedicată partitura. Cele 8 părți ale Serenadei, diferite ca mișcare, ca formă, ca orchestrație chiar se leagă intim prin contrast și simetrie. Extremele — I- și VIII — sînt construite, ambele, după tiparul formei de sonată precedată de o introducere ; în prima parte, tema introducerii intervine apoi și în allegro-ul de sonată, culminînd în dezvoltarea lui. Cele două mișcări Andante (II și VI), similare ca atmosferă și ca funcție în contextul general, se disting prin formă și formulă solistică: prima este o ariettă (cu solo de vioară), cea de a doua fiind concepută variațional, într-un stil liber, de fantezie (cu oboi -principal), în mijlocul lucrării, centru de simetrie stă un Rondo (și el cu solo de vioară) a cărui mișcare antrenantă iese mai mult în evidență grație specificului de „perpetuum mobile” al refrenului. În fine, Menuetele (trei la număr : III, V și VII) se intercalează între celelalte părți, aducînd tot atîtea variante de caracter ale grațiosului dans: prima, mai gravă, este pusă în valoare prin intervenția Trio-ului său senin (cu solo de vioară și semnale de corni); a doua este adevăratul Menuetto galante, întrerupt de un Trio visător și misterios; a treia aduce — în limitele stilului, desigur — o surprinzătoare exuberanță, care cedează locul pe rînd calmului celor două Trio-uri (cel dinții, cu solo de flaut și fagot).
Structura instrumentală comună (flauți și solo de vioară), precum și raportul de tonalități (Sol major — sol minor — Sol major) i-a determinat pe unii comentatori ai creației mozartiene să considere părțile II, III și IV ale lucrării drept un mic Concert pentru vioară și orchestră, în Sol major, intercalat de compozitor în această Serenadă doar pen¬tru ocazia amintită și pe care noi ar trebui să-l tratăm ca pe o piesă de sine stătătoare, in realitate, însă, nu numai întreaga arhitectură a Serenadei dovedește nete-meinici.a unei astfel de interpretări, dar însăși ordinea celor trei mișcări vizate (Andante — Menuetto — Rondo-Allegro) și forma lor o contrazic. Nu putem nega însă și nici neglija caracterul concertant al acestui fragment al vastei construcții, caracter care nu face decît să spo¬rească interesul ascultătorului, îndeosebi atunci cînd — ca în înregistrarea de față — cantabilitatea și bravura solistică sînt puse în valoare și prin prezența cadențelor de virtuozitate, pe care unele ediții ale partiturii le omit.
LUMINIȚA VARTOLOMEI

Écrite pendant l’été de l’anée 1776 pour célébrer le mariage d’Elisabeth Haffner (fille du même Sigmund Haffner, maire de Salzbourg, auquel Mozart dédiera en 1782 la Symphonie ,,Haffner” KV 385), la Sérénade no. 7 en Ré majeur ,,Haffner”, KV 250 est composée de huit mouvements. En utilisant dans trois de ceux-ci (II, III et IV) une formule concertante, le compositeur a introduit dans le cadre large de cette forme très libre un petit Concerto pour violon et orchestre, en Sol majeur, comprenant un Andante, un Menuet et un Rondo. Autour de ce Concerto se trouvent disposés les autres mouvements de la Sérénade: deux allégros de sonate précédés par des introductions, encore un Andante et encore deux Menuets, — tous dans une heureuse alternance de caractères et de tempo, qui assurent la grande diversité de cette œuvre tellement ample et riche en idées musicales lumineuses, nobles et élégantes.
L’exécution appartient à l’Orchestre symphonique de la Philharmonie de l’ancien centre culturel roumain Cluj, sous la baguette du chef bucarestois Mircea Cristescu; le violon solo appartient à Stefan Ruha, virtouse accompli de son instrument.