Descriere

Să răsfoim cotidianul Wiener Zeitung din 8 decembrie 1781. Iată un anunț, pe cit de modest în formulare, pe atît de important pentru istoriografia muzicală : ,,În magazinul de muzică Artaria & Comp. din piața de zarzavaturi, vizavi de biserica Sf. Mihai, au fost recent tipărite și se găsesc: 6 sonate pentru clavir cu acompaniamentul unei violine de destul de cunoscutul și vestitul Wolfgang Amadeus Mozart op. 2 (5 florini).”
La acea dată, „destul de cunoscutul și vestitul” muzician avea aproape douăzeci și șase ani. Desigur, el nu bănuia că se apropie de pragul ultimului său deceniu de viață și că ceea ce scrisese pînă atunci constituia mai mult decît jumătate din opera pe care urma s-o lase posterității. Tînărul Mozart trăia în 1781 momente cruciale ale vieții și carierei sale. Conflictele sale cu contele Colloredo, arhi¬episcop al Salzburgului, al cărui angajat era, au culminat în odioasa scenă din 8 iunie, cînd stolnicul arhiepiscopului l-a dat afară lovindu-l cu piciorul. In acea zi, cu prețul acelei lovituri de picior, Mozart a realizat una dintre dorințele sale cele mai fierbinți : a devenit independent. Dar era conștient și de riscurile pe care le implica condiția de artist liber creator. Deși îmbătat parcă de ozonul libertății, Mozart știa că, de fapt, în locul dependenței vechi – care reprezenta pentru el o slujbă permanentă, sigură, dar umilitoare – el dobîndise o dependență nouă, doar în aparență mai avantajoasă. Noul lui stâpîn, publicul vienez, avea să se dovedească mai tîrziu tot atît de tiranic și de nerecunoscător ca primul. Pe deasupra, în acest an de cotitură, Mozart avea de gînd să se emancipeze și de sub tutela tatălui său – muzician de prestigiu necontestat, care îi călăuzise pașii pe calea afirmării — si să întemeieze un cămin propriu cu viitoarea sa soție, Constanze Weber.
Pentru a-și cuceri noul stăpîn în domeniul teatrului liric, Mozart a lucrat la partitura singspielului Răpirea din sărai cu o migală și cu scrupule fără antecedente în biografia sa, cerîndu-i libretistului o mulțime de schimbări menite să sporească creditul dramaturgie al lucrării. Strădaniile lui au fost încununate de succes: piesa s-a bucurat de o primire călduroasă, care a contribuit substanțial la afirmarea tînârului autor. Cu Sonatele opus 2 Mozart căuta să cucerească o altă pătură a publicului : amatorii de muzică de cameră. În acest sens, în biografia lui Mozart, aceste șase lucrări sînt paralele cu Răpirea. Faptul că Mozart a încercat să cîștige publicul, și de data aceasta, • cu șase sonate pentru vioară și pian (nota bene : «pus 1, editat la Paris în 1778 fusese tot un ciclu de șase sonate dedicate aceluiași cuplu instrumental) este cit se poate de grăitor pentru aprecierea de care s-a bucurat pe vremea aceea acest gen modern, de avangardă. (Reamintim că sonata pentru vioară și pian, partenere egale ca importanță în desfășurarea discursului muzical, apăruse doar cu puțină vreme mai înainte, și faptul că Mozart a aderat imediat la această inovație este o dovadă a receptivității sale față de noul artistic. Numai titlul sonatelor sale mai amintește de modelul vechi, acela al sonatei „pentru clavir cu acompaniamentul unei violine”, pe care el l-a depășit, de fapt, încă de la primul opus tipărit la Paris.)
Se cuvine să amintim, în legătură cu aceste șase sonate, faptul că ele nu au fost dedicate vreunui mecena nobil sau chiar cap încoronat, după obiceiul epocii, ci unei tinere colege de carieră, pianistei Josephine Auernhammer, care în această perioadă era eleva și partenera de concerte a lui Mozart și de care el era legat prin firele unei simpatii pline de înțelegere.
La întrebarea dacă Mozart și-a atins scopul cu sonatele opus 2, muzicografia răspunde cu un hotărît : da. Ele au fost salutate de critică ca lucrări unice în felul lor, „bogate în idei și în dovezi ale marelui geniu muzical al autorului lor”. Fără îndoială, aceste cuvinte elogioase semnate de Karl Friedrich Cramer în Magasin der Musik au contribuit efectiv la celebritatea celor șase sonate, manifestată și prin repetatele reeditări, în diferite țâri, încă în timpul vieții compozitorului.
Azi se cunoaște o cronologie mai nuanțată a acestor șase capodopere decît acea stabilită în secolul trecut de cavalerul Kochel. Astfel se știe că sonatele cuprinse în repertoriul acestui disc, apărute drept’op, 2 nr. 4, 1 și 3, înregistrate în catalogul Kochel sub numerele 376-378, reprezintă de fapt două perioade diferite. Sonata KV 378 (în edițiile mai noi, revizuite, ale catalogului Kochel: 317 d) a fost compusă încă la Salzburg, în slujba arhiepiscopului, în primăvara anului 1779. Numai celelalte două, sonatele KV 376 și 377 (după numerotarea nouă 374 d și 374 e) sînt lucrări vieneze, compuse în vederea tipăririi lor în ciclul opus 2 al anului cotitură 1781.
Sonata în Si bemol maior KV 378 (317 d) se înscrie în tipologia sonatelor concertante, de pronunțată virtuozitate, în care celor două instrumente li se atribuie, alternativ, rol solistic sau de acompaniament. În partea I, Allegro moderato, temei principale, concisă și simetrică, îi urmează o tranziție amplă și pregnantă, apoi o temă secundară abundentă în idei, de o structură mult mai liberă. Secțiunea mediană a părții nu este o prelucrare a temelor, ci un episod oarecum autonom, în care domină elementul de virtuozitate. Partea a II-a, Andantino sostenuto e cantabile, este partea cea mai substanțială a lucrării, de o poezie eminamente mozartiană. Allegro-ul final este un rondo francez în măsură ternară, de factură concertantă ; este interesant episodul contrastant din punct de vedere metric, intercalat înainte de ultima repriză a temei de rondo.
Sonata în Fa maior KV 376 (374 d) are un caracter mai intim, mai cameral în sensul cel mai restrîns al acestui cuvînt. Tema principală a părții I, Allegro, debutează la pian după o „cortină” de trei acorduri forte. Tema secundară este și în acest caz mai extinsă și mai bogată în idei, ea fiind mai puțin o temă cît un grup tematic secundar. Andantele următor constituie o nouă dovadă a măiestriei lui Mozart de a împleti cîntul a două instrumente atît de diferite ca vioara și pianul într-un dialog sublim, unitar în expresie. Rondoul final, Allegretto grazioso, se bazează pe o temă veselă de marș vienez.
Cea mai individualizată dintre cele trei lucrări de pe acest disc ne apare Sonata în Fa major KV 377 (374 e). Partea l, Allegro, seamănă cu un impetuos perpetuum mobile : mișcarea de triolete domină, alternativ, ambele partide, cu excepția măsurilor cadențiale de la sfîrșitul expoziției, respectiv a părții întregi. Tema principală emană concentrație, avînd și decizie; ea domină și secțiunea mediană a părții, tema secundară fiind mai vag conturată. Fără îndoială, în acest caz Mozart a avut în vedere în primul rînd unitatea formei de sonată (asigurată prin consecvența mișcării de triolete șl prin nuanța unică de forte general), nu contrastul dintre cele două teme. Partea a II-a este o serie de șase variațiuni compuse pe un duios Andante în re minor, caracterizat printr-un ritm sincopat prezent în mai toate măsurile lui. Primele patru variațiuni se succed conform principiului „de la simplu la complex”. După variațiunea a 5-a, maggiore, ultima variațiune este o Siciliana de o expresie dureroasă, pe alocuri chiar explozivă, foarte bogat nuanțată, Finalul, susținut în Tempo di Menuetto, este o anticipare frapantă o părții lente din Simfonia a 5-a de Schubert. Departe de a fi o piesă de dans, ea este mai degrabă expresia unei reținute tristeți, a acelui „surîs printre lacrimi” despre care obișnuim să vorbim în legătură cu muzica lui Mozart și acea a lui Schubert. Este izbitor contrastul dintre acest caracter fundamental și acela al episodului central, energic și concertant, ca un fragment detașat dintr-un veri¬tabil concert pentru vioară și pian.
FRANCISC LASZLO
Né à Cluj-Napoca, le violoniste Andrei Agoston a suivi les cours du Conservatoire de sa ville natale, comme élève du professeur Stefan Ruha. Pendant ses études, accomplies en 1972, il a obtenu les lauriers de plusieurs concours internationaux: ,,J. S. Bach” à Leipzig en 1968, ..Marguerite Long – Jacques Thibaud” à Paris en 1969. ,,P. I. Tchaïkowsky” de Moscou en 1970, ..Georges Enesco” de Bucarest en 1970, ,,Tibor Varga” de Sion (Suisse) en 1971 et à Vienne en 1972. Il fait partie à présent du corps enseignant du Conservatoire ,,G. Dima” de Cluj-Napoca. Son activité comprend également de nombreuses tournées de récitals et de concerts dans les principales villes du pays et à l’étranger.
Originaire de Tbilissi, où elle a suivi les cours du Conservatoire de la capitale de la R.S.S. de Géorgie (accomplis en 1956), Nina Panieva-Sebesi « obtenu le titre de docteur en musicologie à Moscou, comme disciple du réputé orofesseur Heinrich Neuhaus. Établie en Roumanie, à Clui-Napoca, elle déployé une intense activité didactique et de concerts, dans le cadre du Conservatoire ,,G. Dima”.
Les deux artistes ont présenté à Cluj-Napoca, au cours de dernières saisons, l’intégrale des sonates pour violon et piano de Mozart.