Descriere

Așa cum spunea Șerban Cioculescu, Ion Luca Caragiale și-a întrupat îndeobște toate ideile și sentimentele în personaje și situații concrete, pline de vitalitate. El a pus accentul pe tradițiile de protest și refuz ale unui teatru, care prin cele mai realizate opere a luminat direct și cu accentuată vigoare ceea ce era întunecat în existența individuală și colectivă, militînd pentru triumful adevărului și înțelepciunii. A simțit nevoia să creeze „personaje absurde” cu mult înaintea lui Kafka, Ionescu și altor dramaturgi ai secolului XX. Caragiale .a fost conștient de rolul educativ pe care artistul trebuie să-1 aibă în viața socială, cerîndu-i cu insistență acestuia să fie nu numai „simptomul pasiv al unei maladii”, ci dimpotrivă, să se transforme în factorul activ al unei posibile tămăduiri. Situîndu-se în contextul unei asemenea orbite, operele cele mai inspirate ale lui Caragiale au „aprins” în semenii săi acea minunată flacără, care luminează și purifică.

Nu întîmplător doi dintre cei mai dotați creatori contemporani, Sabin Drăgoi și Paul Constantinescu, au ales teatrul lui Ion Luca Caragiale drept subiect de inspirație pentru unele dintre cele mai valoroase lucrări ale lor, „Năpasta” și „O noapte furtunoasă”. Paul Constantinescu a izbutit în această comedie să obțină un discurs muzical original, expresiv, unitar stilistic, o sinteză convingătoare între specificul autohton, unele aspecte ale culturii literare și muzicale orientale și mijloacele de expresie caracteristice mu¬zicii contemporane., începutul acestei opere ne va conduce direct în lumea piesei lui Caragiale : „mahalaua și mitocanul”, o mahala care nu a imitat niciodată ci a creat și, alimentată de centrul orașului, a transformat totul prin intermediul „geniului periferiei”, stilul ei de viață devenind în cele din urmă biruitor, prin marea lui sinceritate ! Sub aspectul melodic influența lui Anton Pann a fost evidentă. Din- culegerea de „Cîntece de lume” s-a preluat esența unei muzici subtil orientalizate și s-a conturat cu o remarcabilă plasticitate tema conducătoare: „tema Junionului”. Opera este construită după modelul muzicii de cameră și simfonice, clasice, adică, substanța muzicală este încadrată într-o formă arhitecturală bine definită. Avem de-a face în construcția operei cu un grandios „scherzo” în a cărui primă secțiune ce alcătuiește expoziția, intră scenele l—8, urmată de o secțiune secundă, puternic contrastantă, ce înseilează scenele 8—9 și o repriză variată a primei secțiuni în care reexpoziția propriu-zisă se contopește admirabil cu o măiestrită dezvoltare și o dramatică culminație a limbaju¬lui muzical. Desigur că Paul Constantinescu a preluat elementele de formă în mod creator și le-a adaptat unui conținut de un mai aparte colorit național, rezul¬tat din întrepătrunderea muzicii Orientului cu aceea a Occidentului. S-a ferit de arii de tipul celor culti¬vate de Rossini, Bellini, Verdi sau Puccini; A prefe¬rat recitativul și în această privință trebuie subliniat că Paul Constantinescu, alături de profesorul său Mihail Jora, a creat „recitativul românesc”. Aproape în toate situațiile, veștmîntul muzical a menținut intactă rit¬mica firească a vorbei, justețea accentului, dar mai ales fermecătoarea muzicalitate .a vocalelor românești, a căror suavă armonie este din cînd în cînd tulburată de cîte un grup de consonante, în acest sens, unul din prietenii săi, muzicologul și compozitorul Liviu Rusu a afirmat următoarele: „Cu „O noapte furtunoasă” se pune la noi piatră de hotar pentru recitativul de operă” …iar Alfred Alessandrescu expunea, tot cu ocazia premierei, cuvinte cu o semnificație similară : „A știut să se ferească de ispita de a da arii si melodii, făcute cu scopul să treacă din gură în cură și să asigure autorului o glorie trecătoare”. Paul Constantinescu 1-a intuit de minune pe Caragiale. Acesta este desigur considerentul grație căruia muzicologul Vasile Tomescu, în ampla sa carte dedicată autorului, își intitulează capitolul respectiv ; „La ibraț cu Caragiale” ! — iar Mihail Sebastian remarca : „Verva, ironia, umorul acestei mici opere comici: sînt cu adevărat pe lini lui Caragiale. Transpus din teatru în muzică, genul caragialesc își păstrează toata virulența!” Ținem să evidențiem și intervenția personală a compozitorului în ceea ce privește libretul; ea este într-adevăr meșteșu¬gită. Amintim cu această ocazie versurile romanței „Angel radios”, ce pun în valoare conținutul biletului de amor, unindu-se perfect cu versurile alcătuite de Caragiale, ca și un alt procedeu : prefacerea unui dialog vorbit într-un monolog vorbit, cum este cazul scenei a 8-a a primului act, unde dialogului dintre Veta și Spiridon i se substituie lin interludiu orchestral, ce tălmăcește sugestiv zbuciumul și lamentația, urmat de scena unui anume „arioso”, mai mult „oftat” . decît „cîntat”, unde Veta se „tînguiește muzical” pe cuvintele : „De ce-am trăit s-ajung așa ?”… Iată că în acest fel autorul nu renunță total la arii. Dar este vorba de arii scurte, nelipsite de un grotesc, de mare efect, unde melosul vocii este acompaniat de o paletă orchestrală policromă, de un real farmec. Deosebit de interesantă melodic ne apare aria concisă a lui Spi¬ridon, personaj complex, foarte simpatic, ce se apără cu umilință de maltratarea jupînului, dar în același timp reliefează cu o abilă șiretenie și un spirit descurcăreț. Toate aceste melodii și recitative se deosebesc categoric de cele cultivate de Verdi sau Puccini : în primul rînd, ele nu sînt încadrate în obișnuite game populare și în vechi moduri de proveniență psaltică. Mai cu seamă în succinta arie a lui Spiridon se remarcă o evidentă afinitate cu modurile orientale utilizate cu precădere de Anton Pann, Musicescu, Kiriac și Cuclin.. Toate aceste aspecte determină o încîntă-toare armonie modală, care domină întreg discursul muzical, unde trebuie ‘precizat că vom întîlni foarte puține momente polifonice.

„Cultura muzicală neogreacă era atunci în floare, stilul melismatic al muzicii vădea puternic înrîurirea orientală, în același timp existau și unele timide infil-trații de muzică apuseană, ca de pildă valsul.” …Un alt element care a contribuit în mare măsură la izbînda spectacolului a fost orchestra. „Scena nu, are alt rol decît acela de a mima acțiunea orchestrei, în care interpreții prin vocea lor nu fac decît funcție de in¬strumente, vocale.” Se cuvine a scoate în relief .bogata armonie politonală și polimodală pe care orchestra o valorifică cu succes, nemaivorbind de bogata, inven¬tivitate ritmică, de o totală asimetrie în multe locuri, prin care autorul își arată nu numai măiestria, ci și puterea de a sintetiza și recreea ceea ce este viu și expresiv în tradiția folclorului muzical românesc. El are și talentul de a grada judicios creșterea discursului muzical, prin dinamice marșuri armonice. Iar cînd totul a crescut, intens atingînd [paroxismul cu o ex¬traordinară forță dramatică, un ultim val orchestral „zguduie” întreaga scenă și sală și opera cîștigă un plus de expresivitate. Este clipa în care legendarul Rică Venturiano apare pe fereastră ca o nălucă, exclamînd tragi-comic cuvintele : „O, ce noapte furtu-noasă !” și astfel se pregătește și secțiunea finală cu nelipsitul „happy-end” al comediei. Jupîn Dumitrache pare a se fi dumirit că „onoarea sa de familist” a rămas nepătată și se prăbușește de rîs pe canapea; iar un ansamblu vocal improvizează pe tema „familia e baza societății !” Se răspunde la „unison” : „Rezon !”.;. și rimează perfect la propriu și la figurat cu ultima replică dată de jupîn Dumitrache : „Așa se înșală omul cînd are ghinion” !

In O noapte furtunoasă (A Stormy Night), Paul Constantinescu created an original, expressive and stylistically unitary musical discourse, a convincing synthesis between native specificity, certain aspects of oriental literary and musical culture, an the expressive means characteristic of contemporary music. The beginning of this opera introduces us directly into the world of Romanian classic writer Ion Luca Caragiale’s play on which it is based: „the suburbs and the cad”, suburbs which never copied but created and, fed by the centre of the city, transformed everything in terms of the „genius of suburbia”, its lifestyle eventually conquering all by its great sincerity! From the melodic point of view, Anton Pann’s influence was obvious. From his collection of Love Songs, the composer borrowed the essence of a subtly orientalized music and shaped the leading theme with remarkable graphicalness. The opera is built after the model of classic chamber and symphonic music, that is, the musical substance is integrated into a well-defined architectural form. Its construction consists of a gran¬diose scherzo whose first section, making up the ex-position, includes scenes 1—7, followed by a second, highly contrastive section which spans the scenes 8—9, and” a varied reprise of the first section, where the restatement proper admirably blends with a masterful development and a dramatic culmination of the mu¬sical language. Naturally, Paul Constantinescu creatively adopted the formal elements and adapted them to a content of a more distinctive national colour resulting from the interpenetration of oriental and western music. He avoided arias such as were cultivated by Rossini, Bellini, Verdi or Puccini. He prefered the recitative and it should be stressed in this context that Paul Constatntinescu, alongside his professor Mi-hail Jora, created the „Romanian recitative”. In nearly all situations the musical dress preserves natural speech rhythms and accents intact, and especially the charming musicality of Romanian vowels, whose suave harmony is now and then disturbed by a group of consonants.

DORU POPOVICI
English version by Magda Morali