Descriere

Anul 1784, în care a fost compus Concertul Nr. 17, în Sol major, a însemnat pentru Mozart începutul unei peri­oade deosebit de importante în ceea ce priveşte activitatea sa de pianist virtuoz. Aflat la Viena, < l se bucura, ca inter­pret al propriilor sale lucrări, de c. apreciere unanimă, apariţiile lui în cadrul unor concerte în abonament — „Aca­demii”, cum erau numite pe atunci — reunind un public numeros şi entuziast. Mărturiile contemporanilor referitoare la măiestria sa pianistică sînt pline de admiraţie.

„Am ascultat in tinereţe pe cei mai mar’ virtuozi — scrie Niemetschek, unul din biografii săi —, dar niciodată nu voi mai incerca emoţia pe care am simţit-o cînd l-am auzit pentru prima dată pe Mozart. Mi se părea  că intrasem intr-o lume nouă şi că zburam către zări necunoscute. Cei care nu l-au văzut niciodată purtat pe aripile imaginaţiei sale nu pot sâ-si dea seama de geniul ir :<>n parabil al acestui mare maestru”.

Cum era şi firesc, în perioada cuprinsă între anii 1784— 1786, pe care comentatorul G. de Saint-Foii: o numeşte „marea perioadă de virtuozitate”, concertul pentru pian şi orchestră c cupă în creaţia mozartiană un loc preponde­rent : marele muzician compune în acest răstimp nu mai puţin de 12 dintre lucrările sale în acest gen. Terminat la Viena, la 12 aprilie 1784, Concertul Nr. 17 in sol major KV 453 este al patrulea din această serie. In ansamblul Concertelor de Mozart, el deţine un loc aparte, atit prin bogăţia sa melodică şi ritmică, cit, mai cu seamă, printr-o anumită „ambianţă de cameră”, realizată prin fuziunea perfectă dintre pian şi un aparat orchestral restrîns. Partida solistică nu e lipsită de pasaje rapide, sclipitoare: ele nu au însă o valoare „în sine”, nu destramă ţesătura muzicală, ci constituie, dimpotrivă, un element firesc de legă-tură, un veşmint care împodobeşte, în chip natural, frumuseţea tematicii.

Aspectul de cameră al lucrării este evident încă de la primele măsuri ale Allegro-ului iniţial : viorile prim expun tema principală într-o sonoritate potolită, care nu ara ni­mic comun cu tonul solemn al unui început obişnuit de concert. După introducerea’ orchestrală, pianul solist reia numai în parte materialul tematic expus, aducînd în cursul desfăşurării muzicale o serie de elemente noi : ghirlandele de arpegii şi broderii sonore se îmbină cu intervenţiile ingenioase ale instrumentelor de suflat, dînd permanent discursului un caracter neprevăzut. Mişcarea a doua — Andante — este una dintre acele pa­gini mozartiene :ara ne dezvăluie infinita bogăţie lăuntrică a genialului muzician. Confidenţa discretă alternează cu momente elegiace şi chiar cu unele accente de dra­matism. Este intru totul remarcabilă valoarea expresivă pe care Mozart o acordă în acest Andante pauzelor şi opririlor pe sunetele prelungi : departe de a întrerupe mersul înainte al muzicii, ele contribuie la o trecere nuanţată de la o totalitate la alta, ajutîndu-ne să urmărim, cu mai multă uşurinţă, meandrele acestei profunde meditaţii.

Partea a treia a concertului comportă două secţiuni dis­tincte. Cea dintîi — Allegretto — este un şir de variaţiuni pe o temă voioasă, în caracter popular. După expunerea temei de către viori şi flaut, pianul execută, aproape fără acompaniament, prima variaţiune. Celelalte variaţiuni, antrenînd, alături de pian, toate grupurile din orchestră, apar ca ingenioase dialoguri între protagonist şi ansamblul sim­fonic. Şirul variaţiunilor se încheie cu o intervenţie vigu­roasă a orchestrei, care conduce către cea de a doua sec­ţiune, purtînd indicaţia Finale — Presto. Aici, umorul şi verva lui Mozart se dezlănţuia într-un adevărat foc de ar­tificii. Asistăm parcă la un final ce operă bufă, de o irezis­tibilă veselie, în care se perindă diverse personaje ce schimbă replici pline de spirit. Cînd animaţia ajunge la culme, tema care a fost supusa variaţiunilor se aude din nou, in toată simplitatea ei, constituind epilogul Con­certului.

Tot în anul 1784, era editat la Viena, un alt opus mozartian, destinat pianului . Sonata nr. 10 in Do maior KV 330.

Compusă la Paris cu 6 ani în urmă, această lucrare se distinge de celelalte sonat pentru pian ale lui Mozart prin dimensiunile sale mai restrânse. Substanţa muzicală cu­prinsă într-un număr rele iv mai mic de pagini este însă de o mare varietate şi 😮 forţă expresivă.

Prima parte — Allegrt i oderato — este construită pe trei idei muzicale distincte. D zvoltarea aduce la rîndul ei un material tematic nou, cai ! va reveni, parţial, la sfîrşitul mişcării, dindu-i o concluz.e neaşteptată.

In partea a doua — Andcnte cantabile — una dintre cele mai frumoase pagini lente din creaţia lui Mozart, ele­mente diferite, contrastante, se inmânunchiazâ într-o per­fectă armonie, ascul’.’nr de legi adinei şi complexe. Dis­cursul muzical se desfăşoară ca o subtilă alternare intre major, şi minor, în’ire lumină şi penumbră, între sui îs şi gravitate.

Finalul — Allegretto — îmbină forma de „allegro de sonată” cu aceea de „rondo”. Mai concentrat şi mai puţin strălucitor în corip raţie cu alte finaluri mozartierte, el râspindeşte acel va mec cu totul special, făcut din simpli­tate şi graţie, ce nu poate fi despărţit de muzica maestru­lui de la Salzburg.

Discul de faţă reuneşte doi interpreţi de prestigiu : Dirijorul Caria Zecchi este un muzician complex care îmbină activitatea de şef de orchestră cu aceea de pianist şi de pedagog. Interpretările sale râmîn in afara oricăror prejudecăţi şi canoane prestabilite, artistul propunîndu-ne adeseori soluţii noi, interesante, ce duc la o împrospătare a viziunii pe care o avem asupra unor capodopere. Intensa sa trăire sufletească este transmisă întotdeauna cu căldură, cu acel sentiment care trezeşte in fiecare ascultător o vi­braţie autentică.

Elev al lui Zecchi, pianistul Fausto Zadra şi-a desâvîrşit studiile la Academia Naţională „Santa Cecilia” din Roma. A concertat in numeroase centre muzicale ale lumii, fiind considerat de presa de specialitate printre cei mai buni in­terpreţi ai muzicii lui Mozart. Paralel cu activitatea de pia­nist, el desfăşoară şi o apreciată muncă pedagogică, în calitate de asistent al maestrului său la Cursul de perfec­ţionare de la „Mozarteum” din Salzburg.

FLORINO DELLATOLA

Le concerto pour piano et orchestre occupe une place preponderente dans la creation de Mozart des annees 1784—1786 : le grand musicien a compose pas moins de 12 oeuvres de ce genre pendant cette periode. Termine â Vienne le 12 april 1784, le Concerta No. 17 en Sol majeur KV 453 est le quatrieme de cette serie. Dans l’ensemble des Concertos de Mozart, ii se releve par sa richesse me-lodique et rythmique, par une certaine „ambiance de chembre”, realisee par la fusion parfaite entre le piano et un appareil orchestral restreint. La pârtie du soliste, tres briliante, n’a pas une valeur „en soi”, mais constitue, au contraire, un element de liaison, un vetement qui orne la beaute de la thematique.

Au cours de la meme annee 1784, un autre opus de Mozart destine au piano etait edite â Vienne : la Sonate No. 10 en Do majeur, KV 330. Composee â Paris, en 1778, cette oeuvre differe des autres sonates pour piano de Mozart par şes dimensions plus restreintes. La substance musicale contenue dans un nombre relativement petit de pages est cependant d’une grande variete et force ex-pressive.

Ce disque a ete realise avec la collaboration de deux interpretes de prestige. Carlo Zecchi est un musicien multi­lateral, qui reunit l’activite de chef-d’orchestre o celles de pianiste et pedagogue. Sa participation tres intense est toujours transmise avec ce sentiment qui reveille dans chaque auditeur une vibration authentique. Eleve de Zecchi, le pianiste Fausto Zadra a etudie â (‘Academie „Santa Cecilia” de Rome. II est considere parmi Ies meilleurs in­terpretes de la musique de Mozart. En meme temps, ii assiste son maître aux cours de perfectionnement organises par le „Mozarteum” de Salzbourg.