W. A. Mozart – Simfonia nr. 39, Simfonia nr. 40

Disc Vinil » W. A. Mozart – Simfonia nr. 39, Simfonia nr. 40

W. A. Mozart – Simfonia nr. 39, Simfonia nr. 40

Artist (grup, formaţie etc.):
Wolfgang Amadeus Mozart
Categorie (gen):
muzică simfonică, muzică clasică
Orchestra(e):
orchestra Concertgebouw din Amsterdam
Dirijor:
KARL BÖHM
Casa de discuri:
Electrecord
Cod casa de discuri:
N.I.I. 433/77, ECE - 0232
Ţara:
Romania
Stare:
foarte bună, aproape nou
(vezi aici cum clasificam starea vinilurilor)
Transpunere pe disc:
înregistrare VEB - Deutsche Schallplatten - Berlin
Grafica:
Coperta: Statuetă de Meissen din colecţia Muzeului de artă Bucureşti

120 lei

4 în stoc

Descriere

Dacă, pentru un iubitor al muzicii, această artă înseamnă în primul rînd melodie, atunci Mozart poate fi considerat pe drept cuvînt cel mai mare geniu al ei, simbolul inspiraţiei spontane, al gratiei şi gingăşiei. „A compune este singura mea bucurie şi singura mea pasiune” scria el. Această exaltare creatoare, echilibrul şi prospeţimea lui sufletească, au dat naştere celei mai armonioase viziuni asupra vieţii oglindite vreodată de arta sunetelor.

În genul simfonic, Mozart aduce o proba convin­gătoare asupra virtuţilor autonome ale muzicii instrumentale, eliberată de simbioza cu vocea umană şi de textul poetic. Filonul dramaturgie al geniului mozartian se exteriorizează aici în construcţii sonoro de o desâvîrşitâ logică şi armonie. Iar plasticitatea iernatică, menită să confere în opera autenticitate psihologică personajelor, însufleţeşte aci o „acţiune muzicală” plină de dinamism, cu nimic mai prejos decît cea întîlnitâ în teatrul liric.

Ultimele trei simfonii, scrise de Mozart în anul 1788 — concomitent cu opera Don Juan —, sînt roadele unei forţe creatoare aflate la apogeu, sinteza geniului său. De la introducerea pătrunsă de un dramatism aproape beethovenian a Simfoniei nr. 39 şi pînă la scînteietorul final — îmbinare uluitoare de sonată si fugă — din Simfonia nr. 41 („Jupiter”), muzica lui Mozart parcurge o varietate emoţională impresionantă, anticipînd în Simfonia nr. 40 pînâ şi lirismul „confesional”, cu amprentă tragică, al romanticilor.

Nici în acest ultim exemplu, însă, discursul nu pierde spontaneitatea cuceritoare specific mozartiană. „Pasiunile, aricit ar îl ele de violente, nu’ trebuie niciodată exprimate pînâ la dezgust” — scrie compozitorul. „Muzica, aliată şi in cea mai teribilă situaţie, nu trebuie cu niciun preţ să ofenseze urechea. Ba chiar şi atunci să caute so farmece şi, in sfîrşit, să rămînă muzică”.

Muzica lui şi-a păstrat nealterate farmecul şi forţa de seducţie, iar în confesiunile sale (după cum se vede şi în citatul de mai sus) găsim o convingătoare explicaţie a faptului că Mozart rămîne pînă astăzi compozitorul cu cea mai largă audienţă.

Simfonia nr. 39 în mi bemol  major, K. V. 543, este o lucrare dominată de elan şi vigoare ; o  „Eroică” mozartiană, în care intensitatea caracterului se impune chiar şi în mişcările moderate.

Introducerea lentă (Adagio) condensează parcă întreaga forţă a desfăşurării ulterioare. Din acordurile implacabile, din ce în ce mai disonante, se naşte o tensiune maximă. Ambianţa sumbră se risipeşte însă, lăsînd să se audă tema elegantă, cantabilă, a Allegro-ului iniţial. Amplul episod de tranziţie spre tema secundară se remarcă în curînd prin pregnanţa ritmurilor sale şi prin amploarea sonoră, instaurînd ăluia eroică predominantă în această parte. Tema secundară nu intervine decît ca un scurt divertisment. Ea constituie o vremelnică acumulare în vederea unor noi avînturi, care conduc spre dezvoltare şi apoi spre reexpoziţie, totul fiind o minune a mu­zicii, o desăvîrşită construcţie, ce încîntă pe ascultător şi-1 copleşeşte.

Andantele este o verigă deosebit de importantă în dramaturgia simfoniei. Melodia lui se desfăşoară sobru, hotărît, fără nicio umbră de melancolie. Pe neaşteptate, muzica dezvăluie un patos care îşi va pune amprenta pe întreaga mişcare, antrenînd, alături de elocventa temă nou apărută, şi melodia iniţială. Deşi nu reeditează dramatismul acut al introducerii, Andantele este la fel de „beethovenian”, marcînd unul dintre punctele culminante ale simfoniei.

Menuetul, departe de graţia galantă caracteristică genului, completează, printr-o robustă şi expansivă afirmare a temei, atmosfera întregului.

 

Trio-ul, Dolce cantabile, este plin de candoarea şi supleţea unei melodii de „ländler”, permiţînd — poate pentru prima oară în cursul evoluţiei simfonismului — o detaşare solistică foarte evidenta a clarinetelor.

În Final, exuberanţa nu întîlneşte nicio stavilă, transformînd Allegro-ul într-un fel de „mişcare per­petuă”, impulsionata prin cele mai ingenioase procedee de dinamizare. Imitaţii rapide ale temei la diverse instrumente, sincope de efect, accente şi modulaţii surprinzătoare, totul este menit să precipite discursul pînă la veselia irezistibilă ce evocă ambianţa operelor bufe.

Simfonia nr. 40 în sol minor, K. V. 550, cu totul diferită de precedenta, este şi ea una dintre cele mai uimitoare creaţii ale secolului XVIII, apărînd ca un adevărat poem romantic în plin clasicism, ca un „monolog” simfonic realizat cu intuiţia genială a echilibrului structurilor.

Tragismul care străbate simfonia este, desigur, în spiritul cuvintelor lui Mozart citate anterior, deşi de o altă factură decît cel din creaţiile apărute mai tîrziu.

Allegro-ul se distinge printr-o mare amploare, realizată prin individualizarea temelor, printr-o dispunere emoţională a acestora în perpetuă transformare, culminînd prin zbuciumul intens al dezvoltării. Odată cu legănarea melancolică a primei teme, începe şi destăinuirea îndurerată ce nu se va. sfîrşi decît cu acordul final. Inspiraţia mozartiană, de o complexitate psihologică rar întîlnită, se exteriorizează printr-uri limbaj pe cît de îndrăzneţ, pe atît de subtil şi de judicios dozat. Repriza nu aduce relaxare : ea este pătrunsă de încleştarea ce a avut loc, permiţînd o ultimă răbufnire de mînie, înaintea frazei de încheiere.

Andantele este conceput ca o meditaţie lirică în care frazele luigi, pline de căldură şi suavitate, se împletesc măiestrit cu scurte trăsături melodice figu­rative. Discursul se amplifica treptat; în secţiunea mediană asistăm la o dezvoltare energică şi grava, care tinde să reinstaureze tensiunea mişcării iniţiale.

Menuetul, vehement „dramatizat”, prezintă în cea de-a doua frază ciocniri de disonanţe atît de sezisante, încît tensiunea atinge un nou punct culminant. Doar trio-ul, puternic contrastant, cu intonaţiile pas­torale ale suflătorilor, aduce o scurta înseninare.

Finalul, ca o continuare firească a problematicii simfoniei, pare un iureş debordant de energie, tinzînd cu îndîrjire spre depăşirea tuturor obstacolelor şi a stărilor depresive. O temă secundară, delicată, juvenilă, transfigurează efemer imaginea, apoi discursul îşi sporeşte impetuozitatea în viitoarea unei dezvoltări de un dramatism acut. însuşi debutul cvasi-atonal al secţiunii anunţă îndrăzneala armonică neobişnuită a accentelor. Fără a aduce o rezolvare în sensul biruinţei asupra vicisitudinilor vieţii, finalul creează impresia unei voinţe dominatoare, încheind afirmativ curba emoţională a întregii lucrări.

Dirijorul german Karl Böhm se numără printre reputaţii interpreţi contemporani ai muzicii lui Mozart. Proluînd tradiţiile cele mai valoroase în ce priveşte stilul mozartian, el nu admite niciun moment concesii faţă de habitudinile de interpretare plate, de care ne-am izbit adesea ; nu găsim nicio tendinţă spre efeminare, spre graţie exterioară sau spre nuanţele excesiv de diminuate.

Versiunea lui Karl Böhm se distinge prin simplitate şi eficienţă. El construieşte cu mare forţă de expresie planurile sonore ale unei arhitecturi de amploare beethoveniană, cu toată strălucirea unui aparat orchestral complet. O interpretare veridică şi bine cizelată, care reflectă semnificaţia majoră a celor mai reprezentative lucrări ale simfonismului mozartian.

ALEXANDRU LEAHU

playlist

Simfonia Nr. 39 În Mi Bemol Major, K V 543
A1 Adagio – Allegro
A2 Andante
A3 Manuet: Allegretto
A4 Finale: Allegro

Simfonia Nr. 40 În Sol Minor, K V 550
B1 Allegro
B2 Andante
B3 Manuet
B4 Finale

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „W. A. Mozart – Simfonia nr. 39, Simfonia nr. 40”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *