Vinil sau digital !? Care înregistrări sînt mai bune ?

images1Din lipsă de preocupare, din raţiuni ştiinţifice sau doar din plictiseală, oamenii au comparat de-a lungul timpului fel şi fel de lucruri: forţa cailor în raport cu cea a motoarelor diesel, viteza glontelui faţă de săgeată, hîrtia în raport cu pergamentul, doctrina partidului democrat faţă de cea a partidului republican sau sistemele de operare Windows şi Apple MacIntosh. Desigur, susţinătorii fiecărui concept în parte au promovat întotdeauna, cu o pasiune aproape religioasă, superioritatea unuia în raport cu oricare altul.

Dacă am putea renunţa puţin la exhaustivitatea demersului nostru, am putea face uşor şi simplu o caracterizare a sunetului analogic (ne referim aici la cel redat de un pick-up) faţă de cel digital. Ce anume sună mai bine la analog decît la digital şi invers ?

– sunetul analog are atac şi decay rapid, are, dacă vreţi, o viteză aproape similară celei cerute de chitariştii care preferă lămpile în locul tranzitorilor;

– frecvenţele extreme audibile percepute, de la capetele benzii audio, par mai atenuate la analog;
– există o mare dinamică în zona sunetelor medii, unde urechea este foarte sensibilă, o energie şi o consistenţă deosebite; pe digital (CD) sună mai distant şi mai tern, oricît de bogat armonic ar fi acesta;
– la vinil, faţă de digital, sound-stage-ul nu este atît de precis focalizat; este bine localizat, dar difuz, însă ambianţa este bună;
– instrumentele, dar mai ales vocile, au corp, volum, profunzime, sînt foarte prezente, dar totul într-un perfect echilibru tonal, fără să agreseze sau să obosească urechea ascultătorului;
– se observă la sunetul analog o coerenţă, o… fluiditate de parcă pauzele dintre sunete n-ar exista; posibil însă ca această “continuitate” să fie creată doar de zgomotul de fond permanent; de cealaltă parte, pe digital liniştea dintre sunete pare total nenaturală;
– zgomotul de fond al vinilului nu este neapărat negativ, dar uneori poate distrage atenţia, percepţia unanimă fiind că afectează puţin sunetul;
– din toate motivele expuse mai sus, probabil sunetul de pe vinil are un impact imediat, sună energic, viu, dă impresia de reprezentaţie live.
– dacă sunetul analog seamănă destul de mult cu o reprezentaţie live, în schimb sunetul digital pare mai degrabă o înregistrare elaborată de studio, studiată pînă iese bine.

 

Cum însă vrem să abordăm subiectul din toate unghiurile, vom compara calitatea sunetului în cazul unei înregistrări pe vinil în raport cu o înregistrare digitală. Aproape toţi iubitorii de muzică îşi exprimă preferinţa pentru una dintre aceste două metode de înregistrare a sunetului (vinil versus digital). Fiecare meloman poate indica într-un mod sincer, pe baza preferinţelor, argumente pro şi contra pentru fiecare metodă în parte. Există însă o întrebare de bază ce poate înlocui subiectivismul fiecăruia: poate fi detectată vreo diferenţă sesizabilă între cele două metode de înregistrare, în ceea ce priveşte calitatea sunetului? Susţinătorii plini de zel ai ambelor metode de înregistrare vor răspunde la această întrebare că există o diferenţă perceptibilă, ceea ce înseamnă că ei sînt în măsură să o indice. Să 646x404 (1)aruncăm împreună o privire asupra unora dintre testele efectuate pentru a verifica această afirmaţie, pentru a ne forma rapid o vedere de ansamblu asupra celor mai importante aspecte tehnice ce caracterizează ambele metode de înregistrare.

 

Diferenţa principală dintre cele două metode de înregistrare a sunetului o reprezintă modul în care este realizată înregistrarea, în sistem analog sau digital. În cazul discurilor de vinil, un semnal analogic sub forma unei unde continue este imprimat FIZIC în canalul aflat la suprafaţa acestora, în timp ce pentru o înregistrare digitală se utilizează un semnal discontinuu a cărui amplitudine este eşantionată la o frecvenţă înaltă. Există un mod deosebit de elegant prin care un semnal stereo, compus din două canale audio discrete ce se reproduc simultan, poate fi înregistrat într-un singur canal aflat pe un disc de vinil ce este parcurs de către un ac de înregistrare. În timp ce acesta parcurge canalul aflat pe discul de vinil, de la o faţă către cealaltă faţă a canalului, este înregistrat un singur canal audio a cărui frecvenţă este determinată de viteza cu care acul este împins în stînga şi în dreapta, iar amplitudinea acestui semnal este dată de cît de ample sînt aceste deplasări. Pentru a adăuga un al doilea canal audio se utilizează deplasarea acului pe verticală, în plus faţă de mişcarea sa în plan orizontal. Dacă se înclină cu 45 de grade ambele căi de rulare, se obţine un canal care variază atît în adîncime cît şi în jurul axei sale orizontale. Dacă se ţine cont că cele două semnale audio se vor reproduce împreună, se obţin indicaţiile privind modul în care trebuie tăiat canalul, pentru fiecare moment în parte. În acest fel se obţin două semnale audio ce variază uniform şi care reproduc canalul din stînga şi canalul din dreapta al unui sistem de redare stereo. Este un sistem de reproducere a muzicii deosebit de frumos. Da, acesta este cuvîntul care poate defini procedeul: frumos !

 

La rîndul ei, o înregistrare audio digitală este definită de doi parametri de bază: rata de eşantionare, care reprezintă de cîte ori pe secundă este divizată amplitudinea undei audio, şi rezoluţia, care este numărul de nivele posibile ce pot fi măsurate în cadrul fiecărui eşantion în parte. Pentru un CD această rezoluţie este de 16 biţi, ceea ce înseamnă că amplitudinea undei sonore se măsoară, la fiecare pas, pe o scară cuprinsă între 0 şi 65.535. Rezoluţia unui CD este foarte precisă. Această măsurătoare se realizează la o rată de eşantionare de 44.100 de ori pe secundă. Valoarea este aleasă dintr-un motiv special: este de două ori mai mare decît frecvenţa maximă ce poate fi sesizată de urechea umană, care este în jur de 20.000 Hertz. O formulă numită rata de eşantionare Nyquist arată că aceasta este rata minimă de imageseşantionare necesară pentru a acoperi întreaga gamă de frecvenţe ce pot fi percepute de auzul uman. Dacă se consideră cantitatea totală de date necesară pentru fiecare canal audio în parte şi se dublează valoarea obţinută, din condiţia de a avea un sistem stereo de înregistrare, se poate calcula volumul de date care trece în unitatea de timp şi care reprezintă viteza bitrate cu care se deplasează aceşti biţi de date. Cu cît este mai mare valoarea pentru bitrate, cu atît mai mult se pot utiliza o rezoluţie şi o rată de eşantionare mai mare. Dacă acest flux de date este destinat pentru a fi înregistrat pe un CD, suportul suferă o conversie pentru a-l transforma într-o serie de unu şi zero ce poate fi citită, cu o mai mare precizie, de laserul utilizat în procesul de înregistrare.

 

Acestea sînt doar cîteva dintre detaliile tehnice ale întrebării la care căutăm un răspuns. Există multe alte amănunte pe care le-am putea indica în favoarea uneia sau alteia dintre cele două metode de înregistrare comparate. Ambele au şi avantaje şi dezavantaje însă trebuie să ţinem cont că indiferent pe ce mediu este imprimată muzica acesta nu reprezintă cea mai importantă parte a unui sistem audio. Există mult mai multe variabile ce intervin în procesul de obţinere a muzicii înregistrate şi care afectează, într-un mod considerabil, calitatea sunetului: microfoanele folosite, mixajul, calitatea echipamentelor audio de redare, prelucrarea sunetului, amplificatorul şi, poate lucrul cel mai important, calitatea difuzoarelor şi caracteristicile camerei de audiţie.

 

O mulţime de susţinători ai vinilului afirmă existenţa unei diferenţe de natură subiectivă, de exemplu că sunetul este mai cald sau chiar mai calitativ. Susţinătorii înregistrării digitale evidenţiază, în schimb, o diferenţă obiectivă ce există între cele două metode de înregistrare şi anume că un semnal digital poate asigura o dinamică a sunetului mai mare, care este dată de diferenţa de volum dintre părţile cu volumul cel mai mic şi cele cu volumul cel mai mare din cadrul unei înregistrări audio. Dar pot aceşti audiofili indica vreo diferenţă între cele două metode de înregistrare, în condiţii identice de redare ?

 

Această întrebare este similară cazului în care ne întrebăm care şofer este mai talentat, în condiţiile în care ambii conduc maşini identice. O anumită maşină se potriveşte întotdeauna mai bine unui anumit stil de condus şi răspunde mai bine la comenzi dacă este setată în acest sens. La fel, nu este posibilă găsirea unei înregistrări audio identice atît pentru vinil cît şi pentru CD, pentru a le compara. În perioada apariţiei primelor CD-uri, casele de înregistrări audio nu produceau, de multe ori, matriţe noi pentru înregistrările vechi, ci utilizau aceleaşi matriţe care au fost folosite pentru obţinerea discurilor de vinil. Prin aceasta metodă s-au obţinut CD-uri al căror sunet era de o slabă calitate, lipsit de o gamă largă de frecvenţe. Matriţa pentru vinil nu poate fi utilizată în cazul mediilor digitale, fără o pierdere a calităţii semnalului. Inginerii ce produc matriţele actuale vor crea întotdeauna o matriţă nouă, special concepută pentru mediul de redare propus. Un inginer de sunet realizează un disc audio, special proiectat, în care el a ţinut cont de câteva cerinţe pe care acesta trebuie să le îndeplinească: cine va asculta produsul final, cum va fi acesta ascultat, faţă de ce alte înregistrări muzicale trebuie să sune bine şi aşa mai departe. Înregistrările separate pentru fiecare instrument în parte sînt, eventual, egalizate ca nivel de intensitate şi se aplică în cadrul semnalului stereo pentru obţinerea senzaţiei de spaţialitate. De asemenea, se pot include o serie întreagă de alţi parametri care fac parte din cadrul metodelor de prelucrare a sunetului. În acest fel, un CD şi un disc de vinil, avînd înregistrări audio de aceeaşi calitate, sînt susceptibile de a fi foarte diferite. Dacă nu sînt, înseamnă că procedeul tehnologic utilizat pentru inscripţionarea unuia sau a altuia a fost necorespunzător, iar testul lor va fi neconcludent.

 

Un alt argument este că metoda de redare a discurilor de vinil generează sunete nedorite, datorită sistemului mecanic de redare, realizat prin deplasarea acului de citire pe suprafaţa discului. Într-adevăr, sunetul mai bogat în frecvenţe şi mai cald al discurilor de vinil este mai mult o consecinţă a calităţii mecanismului de redare.

 

Este dovedit ştiinţific că redarea digitală este capabilă de a reproduce frecvenţe mai înalte decît în cazul vinilului, aflate deasupra frecvenţei maxime pe care majoritatea oamenilor o pot auzi. Intrebarea este: images2pot oamenii distinge dacă o piesă muzicală conţine aceste frecvenţe sau nu ? Potrivit cercetărilor efectuate în Japonia de către NHK Laboratories, în anul 2004, răspunsul pare să fie NU ! Cercetătorii au testat 36 de oameni, pentru fiecare în parte fiind efectuate 20 de teste distincte. Doar o singură fată, în vârstă de 18 ani, a fost în măsură să audă sunetele aleatoare ce au fost utilizate în cadrul grupului de voluntari.
În consecinţă, ei au testat-o ulterior, separat, doar pe ea, dar rezultatele obţinute în acest caz au infirmat primele constatări. Cu toate acestea, cercetătorii au emis o concluzie în care se afirmă că ei nu pot „nici confirma, dar nici nega posibilitatea ca unele persoane să poată distinge, dintre piesele muzicale redate, pe cele ce conţin sunete de foarte înaltă frecvenţă”. Indiferent că înregistrarea audio este pe vinil sau de tip digital, pentru frecvenţele aflate deasupra sau sub limita de 20.000 Hz nu se poate evidenţia vreo diferenţă între ele.

 

Există, de asemenea, controverse între diferitele formate digitale utilizate în prezent, care pun la îndoială calitatea audio în cazul unuia sau a altuia. Două astfel de formate digitale, numite Super Audio CD şi DVD-Audio (ceea ce din punct de vedere tehnic înseamnă Direct Stream Digital DCD şi Pulse Code Modulation PCM), au fost criticate de către experţii din industria audio. În 2004, o lucrare prezentată la cea de-a 16-a conferinţă a Audio Engineering Society de la Berlin, a constatat următoarele:

 

„…Nu există diferenţe semnificative ce ar putea fi auzite, între formatul DSD şi cel de înaltă rezoluţie PCM (24-bit/176.4 kHz) chiar şi cu cele mai bune echipamente audio, în condiţii optime de ascultare şi folosind persoane de test avînd o experienţă muzicală variată şi care au experimentat diverse moduri de a se concentra asupra a ceea ce ei au ascultat. Prin urmare, se poate afirma că niciunul dintre aceste sisteme digitale nu are o susţinere ştiinţifică pentru a-şi putea revendica superioritatea audio faţă de celălalt sistem. Această concluzie ar trebui să pună stop disputei dintre diversele departamente ce asigură relaţia cu publicul şi care sînt implicate în această cauză”.

 

În anul 2000, un excelent studiu de cercetare a fost publicat în Bulletin of the Council for Research în Music Education în care participanţii la test au ascultat înregistrări digitale şi analogice ale aceluiaşi concert, înregistrări la care nu s-a aplicat operaţia de egalizare sonoră şi nu au fost mixate special pentru acest test. Ei au putut derula înainte şi înapoi înregistrările audiate, după dorinţă, spaţiul de audiţie a fost bine ecranat şi întreaga procedură de test s-a desfăşurat într-un mod bine controlat. În general, versiunea digitală a fost preferată în toate cele zece teste care au obţinut punctaj. Cu toate acestea, mediile de înregistrare, utilizate în cadrul acestui test, au fost discurile compacte şi casetele magnetice, care nu sînt nici pe departe comparabile cu înregistrările pe bază de vinil. Cercetătorii au concluzionat:

 

„Rezultatele au arătat că marea majoritate a ascultătorilor au considerat că versiunile digitale ale înregistrărilor unor concerte live sunt mai de calitate decît versiunile lor analogice corespunzătoare. Participanţii la test au acordat punctaje semnificativ mai mari pentru redarea digitală a frecvenţelor joase şi înalte, calitatea de ansamblu a sunetului, precum şi modului de separare a instrumentelor şi a vocilor. Notele mai mari obţinute de versiunile audio digitale au fost în concordanţă, în general, atît pentru ascultarea la boxe cît şi pentru ascultarea la căşti”.

 

Pentru a rezuma toate aceste cercetări avansate, formatul digital este un format superior de redare a muzicii comparativ cu cel analog, dar acesta din urmă (în special cel pe bază de vinil) oferă un anumit tip de sunet pe care unii oameni îl preferă. L-am asemăna pe acesta cu un Lamborghini comparativ cu un Porsche. Ele pot avea diferite particularităţi, dar oamenii le preferă pentru ceea ce sînt ele şi nu le pasă atât de mult despre aceste diferenţe distinctive.

 

Cele mai bune argumente în favoarea înregistrărilor pe vinil se bazează pe percepţii senzoriale şi emoţionale. Mai multe simţuri sînt implicate în această experienţă audio: mirosul coperţii unui album, atingerea şi poziţionarea braţului de citire în canalul din discul de vinil, vizualizarea stroboscopului ce indică viteza platanului. Este o experienţă audio completă, căreia ascultătorul trebuie să-i dedice atenţia şi timpul său. Discurile de vinil se utilizează manual, realizînd o legătură personală între ascultător şi mediul audio, care se află, fizic, în apropierea sa şi această experienţă nu poate fi reprodusă de nici un sistem fidel de reproducere digitală a sunetului. Se poate dezbate la nesfîrşit cu privire la existenţa acestei legături, dar veţi descoperi că aceasta este o problemă ce ţine de metafizică sau filosofie. Nu trebuie să căutăm o logică sau o explicaţie concretă pentru această preferinţă. Există unele lucruri, cum ar fi aceste tipuri de legături, pentru care nu există explicaţii cantitative, concrete, dar uneori ele sînt cele mai importante.

 

Bibliografie:
Blech, D., Yang, M. Convention Paper 6086: DVD-Audio versus SACD: Perceptual Discrimination of Digital Audio Coding Formats. Berlin: Audio Engineering Society, 2004.

Gabrielsson, A., Hagerman, B., Bech-Kristensen, T., Lundberg, G. „Perceived sound quality of reproductions with different frequency responses and sound levels.” Journal of the Acoustical Society of America. 1 Jan. 1990, Volume 88: 1359-1366.

Geringer, J., Dunnigan, P. „Listener Preferences and Perception of Digital versus Analog Live Concert Recordings.” Bulletin of the Council for Research in Music Education. 1 Jul. 2000, Number 145: 1-13.

Lipshitz, S. „The Digital Challenge: A Report.” Boston Audio Society. Boston Audio Society, 1 Aug. 1984. Web. 18 Mar. 2012. http://www.bostonaudiosociety.org/bas_speaker/abx_testing2.htm

Liversidge, A. „Analog versus Digital: Has Vinyl Been Wrongly Dethroned by the Music Industry?” Omni. 1 Jan. 1995, Volume 17, Number 5: 28.

Nishiguchi, T., Hamasaki, K., Iwaki, M., Ando, A. NHK Laboratories Note No. 486: Perceptual Discrimination between Musical Sounds with and without Very High Frequency Components. Tokyo: Japan Broadcasting Company, 2004.

Repp, B. „The Aesthetic Quality of a Quantitatively Average Music Performance: Two Preliminary Experiments.” Music Perception. 1 Jan. 1997, Volume 14, Number 4: 419-444.

Sourisseau, U. „Stereo Disc Recording.” Record Your Own Vinyl Discs. Souri’s Automaten, 11 Apr. 2001. Web. 20 Mar. 2012. <http://www.vinylrecorder.com/stereo.html>

(pentru elaborarea acestui material am folosit o mare parte a traducerii lui Cristian-George Podariu după articolul Are Vinyl Records Better than Digital, al lui Brian Dunning)