Descriere

Discul de față reunește șase din lucrările reprezentative ale perioadei de cristalizare a uverturii moderne. Ele aparțin lui Wolfgang Amadeus Mozart și lui Gioacchino Rossini.
Exprimînd în chip lapidar esența aportului mozartian la evoluția uverturii, Richard Wagner spunea : „Fără a urmări să evoce cu exactitate ceea ce muzica nu poate ți nu trebuie să exprime, adică detaliile ți trama acțiunii însăți, Mozart a sesizat cu privirea unui adevărat poet ideea principală conducătoare a dramei, a dezbrăcat-o de toate elementele accesorii si întîmplătoare în raport cu esența acțiunii, pentru a o înfățișa sub forma unei structuri transfigurate muzical, a unei pasiuni personificate in sunete, opuse acelei idei ca o contra-imagine justificatoare, prin care acțiunea dramatică devine perceptibilă sentimentului”.
Un prim exemplu oferit de acest disc îl constituie uvertura scrisă de Mozart pentru opera comică „Răpirea din serai” (1781). Concepută în formă de sonată — cu o parte mediană în tempo Andante -, uvertura evocă, prin modul de distribuire a instrumentelor (mai ales a alămurilor, în maniera fanfarelor de ieniceri), atmosfera orientală în care se va petrece acțiunea. Andantele anticipează .prima arie a lui Belmonte, exprimînd îngrijorarea eroului față de situația sa, de prizonier al pașei Selim.
A doua uvertură de pe disc a fost creată de Mozart pentru a prefața opera sa bufă „Cosi fan tutte” (1790). Este, în fond, un comentariu ironic al acțiunii, ilustrînd pentru început sentimentele gingașe de dragoste ale celor doua eroine Fiordiligi și Dorabella, pentru a cita apoi tema așezată la baza replicii cinice a personajului Don Alfonso : „Cosi fan tutte” = „Așa fac toate” (subînțeles „femeile”), adică uită de jurămintele lor. Presto-ul care urmează pregătește ascultătorul pentru o acțiune alertă, cu caracter de farsă savuroasă.
Uvertura operei „Flautul fermecat” (1791), ultima lucrarea dedicată de Mozart scenei lirice, începe cu acorduri solemne, destinate să introducă publicul în ambianța basmului despre lumea „inițiaților” din imperiul feeric al înțeleptului Sarastro, Un Allegro, în stil fugat, exprimă apoi elanurile omului simplu, neinițiat, spre libertate și lumină. Această temă se îmbină în continuare cu pasaje lirice, destinate să evoce sentimentul curat al dragostei pentru oameni, în ansamblu, uvertura poate fi asemuită cu o parabola sonoră, avînd ca temă centrală aspirația unui suflet tînăr de a fi primit în comunitatea care unește pe cei animați de cele moi nobile sentimente umane.
Intre 1810, cînd își făcu debutul (la 18 ani) cu o operă într-un act, și 1835, data scrierii ultimei sale opere £,Wilhelm Teii”), Rossini a dat la iveală nu mai puțin de 35 de lucrări pentru teatrul liric. Dintre toate, doar „Bărbierul din Sevilla” -scrisă în 1816, la vîrsta de 24 de ani, în numai 26 de zile – a supraviețuit în marele repertoriu de operă al zilelor noastre. Uvertura acestei creații de câpâtîi a genului operei bufe a fost luată de Rossini — din cauza grabei în care trebuia prezentată premiera — dintr-una din operele sale anterioare, „Aureliano în Palmira”. Introducerea este lentă, pe o melodie cantabilă, dar curînd mișcarea se animă și ritmica devine mai picantă pe parcursul a două secțiuni succesive, dintre care cea de-a doua (reluată de două ori) se desfășoară într-o neîncetată accelerare a tempo-ului și creștere a intensității sonore. Concluzia este rapidă și viguroasă.
Opera „Scara de mătase” (La scala di seta), scrisă cu patru ani înaintea „Bărbierului”, vădește în uvertură tendința lui Rpssini de a părăsi căile bătute ale vechii uverturi italiene. Cele trei secțiuni tradiționale (repede-lent-repede) sînt încă prezente, dar raportul dintre ele este cu totul diferit față de practica anterioară : prima secțiune rapidă se reduce la doar trei măsuri, cea lentă la opt măsuri, pentru ca a doua parte rapidă să constituie de fapt uvertura. Totul este aici delicat și transparent, spiritual și elegant, în timp ce cele două teme folosite se numără printre cele mai reușite exemple de inspirație melodică tipic rossiniană. Publicul este astfel pregătit pentru peripețiile pline de haz, țesute în jurul unei scări de mătase, care facilitează întîlnirile clandestine a doi. . . tineri căsătoriți.
„Cenușăreasa” (La cenerentola), compusă în 1817, la un an după „Bărbierul”, este bazată pe celebrul basm al lui Perrault. Uvertura începe într-o atmosferă tristă, ca și viața Angelinei, fata vitregă a lui Don Magnifica, baron de Montefiascone.
Dar, cu încetul, ambianța devine tot mai însuflețită, pentru ca un final de mare strălucire să anticipeze triumful Angelinei din finalul operei : căsătoria ei cu frumosul și tînărul prinț Don Ramiro de Salerno, în ciuda piedicilor de tot felul puse în calea ei de către inividioasele sale surori.
EDGAR ELIAN
Ce disque réunit six oeuvres représentatives pour la période de cristallisation de l’ouverture moderne (fin du XVIII-ème, début du XlX-ème siècle), destinée à précéder le lever de rideau d’un spectacle d’opéra. Elles appartiennent à Mozart et à Rossini, qui ont su abandonner les anciens types d’ouvertures (italienne et française) en faveur d’une évocation des idées principales du drame d’une introduction dans l’ambiance de l’opéra, avant l’entrée en scène des protagonistes.
Un premier exemple offert par le disque est l’ou¬verture écrite par Mozart pour l’opéra „L’enlèvement au sérail” (1781), à l’atmosphère orientale, annonçant le cadre de l’action. Une autre ouverture mozartienne, pour „Cosi fan tutte” (1790), constitue un commentaire ironique de la farce savoureuse dévoilant que les jeunes filles, même les plus sincèrement attachées à leurs fiancés, sont souvent prêtes à oublier leurs serments d’amour, dès que l’occasion se présente. Enfin, l’ouverture de l’opéra „La flûte enchantée” (1791) introduit le public dans le monde féerique du sage Sarastro, qui réunit tous ceux animés des plus nobles sentiments humains.
Rossini est présent sur ce disque par l’ouverture de son chef-d’oeuvre de l’opéra bouffe de ‘tous les temps – „Le barbier de Séville” (1846). Ce petit joyau de musique instrumentale, en réalité conçu pour un opéra antérieur de Rossini, „Aureliano in Palmira”, a été transféré au „Barbier” à cause de la hâte, dans laquelle il a fallu assurer la première représentation de l’opéra. Pour „L’échelle de soie” (1812), Rossini a écrit une ouverture qui s’éloigne des vieux chemins battus de l’ancienne ouverture italienne : les trois sections traditionnelles (rapide-lent-rapide) sont remplacées par deux sections introductives très courtes, suivies par un Allegro qui représente en réalité l’ouverture proprement-dite. Enfin, „Cendrillon” (1817), dont l’ouverture débute dans une ambiance triste, pour devenir ensuite de plus en plus animée et s’achever dans un final très brillant.