Descriere

Anul 1806 a fost cu deosebit fertil pentru creația lui Beethoven. După ce cu puțina vreme incinte terminase unica sa opera „Fidelio”, el scrie la scurte intervale Sonata de pian în fa minor op. 57 „Appassio-nota”, Concertul pentru pian și orchestra nr. 4 in Sol major, op. 58, cu luminoasa si transparenta sa țesătură pianistică, cele trei cvartete de coarde op. 59 (dedicate ambasadorului Rusiei la Viena, Razumovski), debordind de inventivitate melodică si de poezie înaripata, apoi Simfonia nr. 4 in Si bemol major, op. 60, impregnată de veselie si bucurie de viața, și, in fine, Concertul pentru vioara și orchestră in Re major op. 61.
Toate aceste lucrări ne înfățișează un Beethoven în plină vigoare a vîrstei de 36 ani, entuziast, încrezător în viața, într-o perpetua efervescență creatoare. „Ne aflăm aici — spune Edouard Herriot în studiul său biografic închinat lui Beethoven – în fața producției sale celei mai inspirate, dar ți celei mai echilibrate. Fluxul liric țîșnește din abundență; micul izvorât, ale cărui ape capricioase se strecurau printre primele creații originale, s-a transformat într-un fluviu larg”.
Unicul concert pentru vioară și orchestră al lui Beethoven constituie un important pas înainte in evoluția genului. El prezintă adîncimea de conținut ideologic și emoțional a unei simfonii și aceasta fără a se renunța la virtuozitatea instrumentului solist, ci, dimpotrivă, ridicîndu-se virtuozitatea pe o treaptă superioară : vioara solistă devine exponentul unei problematici majore, integrîndu-se odată cu orchestra în structura simfonică a concertului. Noul tip de concert instrumental a devenit modelul după care s-au inspirat Mendelssohn-Bartholdy, Schumann, Brahms, Bruch, Ceaikovski, Dvorak, ș.a. Concertul de vioară de Beethoven reprezintă in același timp un punct culminant și un început de drum in literatura violonistică.

Executat pentru întîia oară la Viena, chiar in anul compunerii sale – 1806 – de către violonistul Franz Cle¬ment, concertul nu s-a bucurat de o primire prea călduroasă din partea publicului Vienei imperiale. La cererea editorului, Beethoven a transformat chiar întreaga lucrare într-un concert pentru pian și orchestră, transcriind „ad litteram” partea de vioara solo pentru pian. În deceniile care au urmat, concertul abia dacă s-a executat în public de 3-4 ori. Cel care și-a cîștigat meritul de a fi redescoperit și „lansat” concertul este marele violonist Joseph Joachim, care l-a reluat în anul 1844, ia aproape 40 de ani după compunerea lui, înscriindu-l cu regularitate în programele concertelor sale.

 

Partea l — Allegro mă non troppo — începe printr-o expunere completă a materialului tematic la orchestră. Tema întii, inițiată de patru lovituri de timpan, ea și tema a doua, de o cantabilitate învăluitoare, creează o ambianță poetică, senină. Odată cu sfîrșitul expoziției orchestrale, vioara solistă își înalță cintul limpede, ia început în octave ascendente, apoi intonind tema inițială în registrul acut al instrumentului. Expunerea tematică este reluată de această dată cu aportul solistic al viorii.

In dezvoltare și, in continuare, în reexpoziție, cele două teme sint astfel tratate, incit, cu tot caracterul simfonic al țesăturii orchestrale, solistul are larg deschise toate posibilitățile de punere în valoare a calităților sale tehnice și interpretative. Către sfîrșit, o cadență intercalată – îndeobște cea scrisă de Joachim — duce spre o reluare a temei a doua într-o atmosferă de calm desâvirșit, cu care se încheie mișcarea.

Partea a doua – Larghetto – este bazată pe un citit simplu, de o cuceritoare inspirație melodică. Vioara dă glas unor fraze poetice de un admirabil lirism, aci visă¬toare, aci pasionate, în timp ce orchestra iși afirmă pre¬zența cu multă discreție.

Finalul — Rondo-Allegro — este plin de veselie, de bucurie de viață. Tema principală, intonată la început de solist, este preluată de orchestră și dezvoltată amplu. O temă secundară apare ca un scurt divertisment, pentru ca, după reluarea primei teme și execuția cadenței, con¬certul să se încheie in mod brusc, pe un grup de note extrase din începutul temei principale a rondo-ului.

Violonistul Henryk Szeryng, cunoscut și prețuit în întreaga lume, face parte din galeria celor mai de seamă interpreți ai zilelor noastre. Repertoriu! său este prodigios : 32 de concerte pentru vioară și orchestră și multe alte piese pentru vioară solo sau muzică de ca¬meră. Tot atit de prodigioasă este și activitatea sa : a concertat pînâ acum in 42 de țâri din 4 continente.

Mai întîi elev al lui Cari Flesch la Berlin, Henryk Szeryng a fost apoi elevul lui Gabriel Bouillon la Paris, primind (în 1937) premiul l al Conservatorului. Tot la Paris și-a completat cunoștințele muzicale, studiind compoziția cu Nadia Boulanger.

Din 1946 Henryk Szeryng s-a stabilit în Mexic, unde desfășoară și o activitate pedagogică, in calitate de profesor de vioară la Facultatea de Muzică a Universității Naționale Autonome din Mexic.

Henryk Szeryng este cunoscut publicului românesc încă din 1933, revenind în țara noastră în toamna anului 1961 •cu ocazia celui de-al doilea Festival Internationa! „George Enescu”.

Lucrarea prezentă pe discul de față a fost înregistrată cu acest ultim prilej, ca un omagiu adus marelui nostru . muzician, pe care l-a cunoscut și admirat.

EDGAR ELIAN

L’unique concerto pour violon et orchestre de Beethoven — écrit et exécuté pour la première fois en public à Vienne en 1806 — possède la richesse d’idées et de sentiments d’une symphonie. Élevant en même temps le rôle de l’instrument soliste à un niveau d’expressivité inconnu jusqu’alors, intégrant le soliste et l’or¬chestre dons une unique structure symphonique, ce nou¬veau type de concerto est devenu le modèle inspirateur de nombreux compositeurs, tels que Schumann, Brahms, Tchaïkovsky, Dvorak.

Sur notre disque, le concerto est interprété par Henryk Szeryng, un des plus réputés violonistes de notre temps, établi depuis 1946 au Mexique, où il détient une chaire de violon à la Faculté de Musique de l’Univer¬sité Nationale.

Connu par le public roumain depuis 1933, Henryk Szeryng est revenu à Bucarest pour prêter son concours aux II-ème et III-ème Festivals internationaux „Georges Enesco”. C’est en 1961, à l’occasion de son premier retour en Roumanie, qu’il a enregistré le concerto, avec l’accompagnement de l’orchestre symphonique de la Radiotélévision roumaine sous la directon de Iosif Conta, rendant ainsi un hommage au grand musicien roumain, qu’il a connu et admiré.