Beethoven – Concert pentru vioară şi orchestră

Disc Vinil » Beethoven – Concert pentru vioară şi orchestră

Beethoven – Concert pentru vioară şi orchestră

Artist (grup, formaţie etc.):
Ludwig van Beethoven
Categorie (gen):
muzică simfonică, muzică clasică
Orchestra(e):
Filarmonicii din Viena
Dirijor:
Constantin Silvestri
Casa de discuri:
Electrecord
Cod casa de discuri:
N. l. I. 433/77, STM-ECE 0772
Ţara:
Romania
Tiparul:
l. P. „Bucureştii-Noi"

143 lei

1 în stoc

Descriere

Solist: Yehudi Menuhin. Dirijor: Constantin Silvestri.

 

ln creaţia beethoveniană, Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major, op 61, terminat în anul 1806, se plasează între a patra şi a cincea •simfonie, după cvar­tetele op 59, după sonata „Appassionata”, după primele patru concerte pentru pian şi orchestră.

Puţine lucrări din literatura viorii au cunoscut soarta acestui concert. Patruzeci de ani de la prima audiţie — care a însemnat un insucces — n-a mai fost cîntat, iar după redescoperire a devenit o culme a repertoriului, un ideal spre care aspiră orice interpret. Violonistul Franz Klement, cel care a prezentat prima audiţie a lucrării, la 23 decembrie 1806, nu a înţeles concertul şi de aceea a lăsat ascultătorilor impresia că se găsesc în_ faţa unei muzici fade, neinteresante. Prima jumătate a secolului al 19-lea ne aminteşte o etapă scăzută în evoluţia stilului interpretativ : epoca virtuozismului. Nivelul gustului public era stabilit de parafrazele din opere şi de surprizele acro­batice. Este cunoscut afişul primei audiţii a Concertului de Beethoven, în care se anunţă că ‘la sfîrşitul serii „Domnul Klement va improviza la vioară şi va cînta o sonată pe o singură coardă, cu instrumentul ţinut invers” (mit umge-kehrter Violine). Este de bănuit că un asemenea artist nu a putut înţelege Concertul Jui Beethoven, determinînd că­derea lucrării

Concertul este o operă monumentală, care aduce în evoluţia genului — păstrînd tradiţia creaţiilor anterioare —• dramatismul dominant al creaţiei beethoveniene, marea măiestrie a îmbinării timbrurilor, impletiirea viorii cu o largă alură simfonica. Solistul nu poate rămîne la supra­faţa lucrării şi pătrunderea în esenţa muzicii ii cere o te­meinică organizare a gîndirii. Se explică, astfel, de ce Concertul a fost scos din uitarea vremii abia în etapa intelectualizării artei interpretative şi a combaterii virtuozi­tăţii în sine. Reluat de Joseph ‘Joachim, oare,  alături de alţi cîţiva mari muzicierti, caută restabilirea prestigiului genului concertant, Concertul este apoi prezentat, către sfîrşitul secolului, de către Ysaye şi Copet, care se înscriu ca mari interpreţi ai lucrării ; apoi, în prag de veac, Enescu este considerat ca cel mai profund tălmaci al gîndirii şi expresiei beethoveniene.

Obişnuit, în maniera unui interpret apar — ca în orice creaţie — trăsăturile caracteristice ale sensibilităţii şi in-‘teligenţei poporului al cărui mesager este. Anumite lucrări, anumiţi interpreţi se ridică, însă, în zonele supe­rioare ale spiritualităţii, care permit esenţiaUzarea ideilor şi sentimentelor etern umane. Concepţia enesciană a atins în interpretarea creaţiei beethoveniene această zonă, epurată de sentimentalism, dar capabilă să întrunească toate sentimentele omeneşti într-o expresie generaliza­toare. Zguduitoarea realizare a ConcertuJui de Beethoven nu a fost însă păstrată printr-o înregistrare. Enescu a fost un duşman declarat al gravării producţiei sonore, din cauza urmăririi prea intense a’ perfecţiunii tehnice, care, pînă la un anumit punct, stinge emoţia interpretării. Acest disc ne oferă însă, prin întilnirea Menuhin — Silvestri, po­sibilitatea de a recunoaşte aspectele esenţiale ale con­cepţiei interpretative enesciene şi chiar unele procedee ale tehnicii care a promovat această estetică.

In pleiada de mari concertişti care au beneficiat de în­drumarea directă a lui Enescu (Ferras, Grumiaux, Ida Haendel), Yehudi Menuhin este cea mai elocventă ex­presie a preluării unei estetici de înaltă concepţie îm­preună cu tehnica adecvată principiilor interpretative. Ca elemente de concepţie, regăsim intensa preocupare de păstrare a atmosferei stilistice a epocii de creaţie : nivel sonor, exigenţă ritmică, libertate agogică, dozaj tempera­mental. Toate aceste elemente, ancorate în exigenţa isto­rică, trebuie exprimate prin sensibilitatea şi fantezia creatoare a spiritului contemporan. In cumpănirea dificilă a acestor date, tehnica enesciană apare, cu mari posibi­lităţi de mlădiere a meşteşugului : loure-ul enescian (ar­ticulare expresivă a legato-ului), repartizarea frazei în arcuş, dozajul vibrato-ului, procedeele de culoare, grada­ţia dinamică.

Constantin Silvestri, muzician complex, a întîmpinat cariera dirijorală ca o supremă expresie a unei profunde cunoaşteri a fenomenului muzical. Strălucit pianist şi com­pozitor (de mai multe ori laureat al premiului de creaţie „George Enescu”), el aduce în arta dirijorală o mare exigenţă de execuţie, care se încadrează în concepţia interpretativă enesciană : perfectă articulare, accente expresive bine plasate, o clară diferenţiere a planurilor timbrale. Toate aceste date se înscriau într-o puternică gîndire creatoare. El a obţinut succese mari în variate stiluri ; ne amintim un „Manfred” de Ceaicovski, un Dvorak (Simfonia a IX-a), un Debussy („Marea” şi „Noc­turnele”), dar mai ales creaţiile sale din opera enesciană, pentru care a avut un adevărat cult : Dixtuorul, Simfonia de cameră şi Oedip.

Interpretarea Concertului de Beethoven începe cu pri­mele patru lovituri de timpani, care stabilesc o atmosferă de reflectare, solicitată apoi de teme de o rară nobleţe. Silvestri nu se abate o clipă de la mişcarea aleasă, din oare, uneori, Menuhin tinde să evadeze. Discursul muzical se desfăşoară într-o perfectă logică a frazei, în care nimic nu rămîne şters, inert sau nesemnificativ. Solistul mani­festă o intensă trăire, printr-un sunet de o mare forţă co­municativă. Genialele cadenţe ale lui Fritz KreisJer sînt expuse cu o mare virtuozitate. Timbrele sînt realizate de ambii interpreţi cu o impresionantă grijă de respectare a textului. Larghetto-ul rămîne ca o trainică mărturie a forţei expresive a lui Menuhin. in final, interpreţii aleg o mişcare moderată, reliefînd caracterul măsurii de 6/8, pe care mulţi artişti (uneori de valoare) o transformă, din cauza vitezei, în măsura 2/4, pierzînd căldura şi comuni­cativitatea mesajului beethovenian.

Interpretarea Menuhin — Silvestri restabileşte cu auto­ritate alegerea tuturor elementelor de construcţie şi expresie justă, la care admirabila Filarmonică vieneză aduce contribuţia tradiţiei şi prestigiului marei arte.

Poate că nu greşim, afirmînd că acest disc se apropie mai mult decît alte interpretări de gîndirea beethoveniană, datorită unei mari întîlniri de concepţie : ENESCU — MENUHIN — SILVESTRI.

 

GEORGE MANOLIU

playlist

Concert Pentru Vioră Și Orchestră În Re Major, Op. 61

A Partea I: Allegro Ma Non Troppo
B1 Partea A II-a: Larghetto
B2 Partea A III-a: Rondo – Allegro

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Beethoven – Concert pentru vioară şi orchestră”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *