Descriere

Concepută la vîrsta de 29 ani, Simfonia l s-a cîntat pentru prima oara în luna aprilie 1800, într-o Academie-aşa se numeau pe atunci concertele -dedicate exclusiv lui Beethoven. Lucrarea a fost primită cu căldură, dar i s-a reproşat autorului că abuza de suflători (de altfei chiar în introducere Beethoven acordă acestor initrumente un rol precumpănitor). Solicitarea mai mare a posibilităţilor instrumentelor de suflat con­stituia de fapt un progres faţă de simfoniile lui Haydn, în care rolul acestora era mai redus.

Deşi lucrarea are în linii mari aceleaşi caractere şi urmează acelaşi plan de construcţie ca şi simfoniile lui Haydn şi Mozart, spiritul nou, autentic beethovenian, îşi afirmă prezenţa. La început, o introducere într-o mişcare foarte liniştită, Adagio rnolto. Mişcarea următoare, Allegro con brio — prima parte propriu-zisă — se clădeşte pe ele­mentele a două idei muzicale principale. Expusă în piano le viori, tema întîi este zămislită parcă sub impresia ulti­mei simfonii o lui Mozart, „Jupiter” (în aceeaşi tonalitate). Mozartiană este mai ales tema a doua, ce ni se înfăţi­şează sub forma unui dialog graţios al oboiului şi flautului. Jocurile de accente neprevăzute, alternarea sonorităţilor de grup (suflători-coarde), diferenţierea şi reunirea ansam­blului, iată cîteva aspecte ce subliniază individualitatea beethoveniană a acestei creaţii. După o dezvoltare bazată pe tema iniţială, repriza readuce puternic, în „tutti”, ideea principală. Vom auzi pe urmă şi melodia dialogată, prima parte încheindu-se în acordurile ample oîr întregii or­chestre, printre care răsună, pentru ultima dată, frînturi din tema principală.

Scrisă, ca şi prima parte, în formă de sonată, mişcarea a doua — Andante cantabile con moto — începe cu o melodie a viorilor secunde, care va fi preluată, imitată, de alte instrumente (viole, violoncele, etc.) într-o ţesătură armonioasă de voci. Intervine pe urmă şi o a doua temă, graţioasă. Pe un ritm punctat al timpanului — instrument căruia Beethoven îi dă valori expresive nemaiîntîlnite pînâ la el — se face încheierea secţiunii expozitive a materi.i-lului muzical, trecîndu-se apoi la o scurtă dezvoltare făurită pe tema întîi şi pe ritmul sacadat al timpanului. Două acorduri reintroduc însă tema iniţială, cîntată de viorile secunde şi împodobită contrapunctic de violoncele (repriză).

Partea a treia — Allegro molto e vivace — este intitulată, ca în simfoniile iui Haydn şi Mozart, Menuetto. Ea are însă factura vioaie, antrenantă, a unui scherzo. Viorile cîntă la început o frază ascendentă, a cărei sonoritate creşte vertiginos. Opunerea nuanţelor, a accentelor, orches­traţia subtilă, dau acestei pagini o notă de categorică apartenenţă beethoveniană. La mijlocul menuetului se plasează aşa-numitul Trio, mai potolit, mai curgător : în această simfonie el este executat de către suflători, în timp ce viorile dantelează din cînd în cînd sonorităţile lor ca de orgă (menuetul se reia apoi, cîntîndu-se pînă la Trio).

Construit, ca şi în primele două mişcări, în formă de sonată, finalul simfoniei, Allegro molto e vivace, începe cu o introducere ientă, Adagio, după care viorile enunţă tema întîi, expresie a unei bucurii ce se revarsă cu elan. Tema a doua, avînd ţin caracter şăgalnic şi dansant, este expusă, de asemenea, de viorile prime. Ca si în partea întîi, dezvoltarea este construită numai pe elementele temei iniţiale. După reluarea secţiunii de la început, cu ambele e? teme (repriza), se fac auzite acorduri cu carac­ter luminos, sărbătoresc. Tema principală revine acum ca un vjrtej ; se intră în coda – ultima secţiune a formei – ce încheie această simfonie beethoveniană de tinereţe într-o atmosferă plină de entuziasm cuceritor

 

Cu toate că se înrudeşte ca limbaj cu primele două simfonii, a Vlll-a este un rod al perioadei de mijloc a creaţiei beethoveniene, în care a fost dată la iveală, printre altele, şi Simfonia a Vll-a. începută, se pare, în vara anului 1812, Simfonia a Vlll-a a fost terminată, după o muncă intensă, către toamnă. Era un episod calm, relativ fericit, din viaţa compozitorului. Beethoven îşi petrecuse lunile de vară în mijlocul naturii, prietena lui din totdeauna, într-un anturaj plăcut ; se duceau discuţii interesante, se glumea.

Intr-o scrisoare din iunie 1815, compozitorul vorbeşte despre Simfonia a Vlll-a ca despre „mica simfonie”, refe-rindu-se, de bună seamă, prin aceste cuvinte la dimen­siunile, la proporţiile ei restrînse.

Simfonia a fost cîntată în primă audiţie la Viena, la data de 27 februarie 1814. Veselia şi umorul ei, alcătuirea formei, ne fac să ne amintim de lucrările din tinereţe ale compozitorului înrîurite de muzica lui Haydn şi Mozart.

Plină de însufleţire, mişcarea iniţială, Allegro vivace e con brio, este compusă în formă de sonată cu două teme, asemănătoare în ceea ce priveşte cantabilitatea lor şi nu puternic contrastante, ca în alte simfonii. Tema întîi este atacată de viori, în tranziţia către tema a doua, ce va fi înfăţişată în piano de către viorile acompaniate de fagot, împreună cu celelalte coarde, se prefigurează acele ele­mente complexe : melodice, armonice, orchestrale, la care se adaugă alternarea accentelor, contrapunerea nuanţelor, ce dau naştere unui umor simfonic lesne de observat de ascultător. Simfonia a Vlll-a a fost denumită, de altfel, de către Romain Rolland, unul dintre cei mai pasionaţi comentatori ai creaţiei lui Beethoven. „Umoristica”. Sec­ţiunea de enunţare a materialului tematic al primei mişcări se încheie prin repetarea persistentă a unui motiv cu accente impuse — sforzandi —, care la începutul dez­voltării se aude la viole, pe urmă la violoncele şi con­trabas! şi, în sfîrşit, în toată plenitudinea orchestrală. Valorificînd doar potentele de expresie ale temei princi­pale, dezvoltarea cedează locul reexpoziţiei pe un pisc (forte lortissimo) mai înalt decît toate culmile de forţă sonoră de pînă atunci ; este ca o supremă cucerire după atingerea căreia reluarea primei secţiuni a formei decurge parcă în chipul cel mai firesc. In încheierea mişcării asis­tăm la un fel de convirbire între coarde (în pizzicato) şi suflători, iar repetarea la sfîrşit a capului temei princi­pale întregeşte caracterul umoristic al muzicii.

Miniaturală, delicată, mişcarea a doua, Allegreto scherzando, ţine loc de parte lentă, care în mod excep-ţional lipseşte în această simfonie.

Tema de început este o melodie compusă de Beethoven (în formă de canon) în primăvara anului 1812 pentru prietenul său Maeltzel, inventatorul metronomului. Intr-adevăr, tema se desfăşoară peste sunetele egale şi stocate ca tic-tac-ul acestui instru­ment de măsură, atît de apreciat de Beethoven.

în partea a treia (Tempo di menuetto) se reia construc­ţia şi caracterul unui gen pe care Beethoven nu-l mai folosise în muzica simfonică de mai bine de un deceniu (de cînd scrisese Simfonia l). Mişcarea se deschide cu o temă apăsată, ce ne evocă menuetele viguroase ale lui Haydn. în schimb a doua secţiune melodică, mai suplă, mai diafană, vădeşte o filiaţie mozartiană. Trio-ul începe cu un dialog de atmosferă cîmpenească între cei doi corni şi clarinet, în vreme ce violoncelele şi başii acompaniază în figuri egale. Menuetul se reia apoi da capo, de la început, ca de obicei.

in desfăşurarea impetuoasă a ultimei părţi a simfoniei, Allegro vivace, se pot distinge două teme: prima, fremă­tătoare, este expusă de viori la început în piano. Dar la un moment cu totul neprevăzut, întreaga orchestră e zguduită parcă de erupţie. Tot la viori apare şi cealaltă melodie mai importantă a mişcării, care este cantabilă, cursivă şi tandră. Virtuozitatea şi coloritul orchestral, carac­terul spumos al acestui final, ne fac să ne gîndim pe alocuri la verva muzicii lui Rossini, care cucerise lumea muzicală a Vienei. Pregătirea reexpoziţiei ne oferă o îndrăzneală de mare efect, prin modulaţia neaşteptată spre tonul principal, în care este readusă tema iniţială după schimbarea bruscă de armonie imprimată de fagot şi timpani faţă de coarde şi flauţi.

EUGEN PRICOPE

 

Eleve d’Arthur Nikisch et de Richard Strauss, Georges Georgesco (1887 – 1964) a ete, pendant presque quarante annees 6 la suite, directeur de la Philharmonie de Bucarest et premier chef de l’orchestre symphonique de l’institution. Parmi Ies virtuoses roumains et etrangers de renommee mondiale qui ont prete leur concours aux concerts diriges par Georges Georgesco se trouvent Georges Enesco, Dinu Lipatti, Alhed Cortot, Jacques Thibaud, Wilhelm Backhaus, Pabh Casa/s, Wilhelm Kemptf, Sviatoslav Richter, David Oistrach, ainsi que des compo-siteurs-instrumentistes tels que Igor Stravinsky, Bela Bartok, Pantcho Vladiguerov.

Georges Georgesco a ete l’hote des plus celebres or-chestres symphoniques de l’Europe et de l’Amerique, obtenant partout des succes retentissants. II a ete appre-cie comme l’un des plus grands maîtres de la baguette de notre epoque.

L’enregistrement du cycle integral des symphonies du Titan de Bonn prouve que Georges Georgesco etait un des continuateurs des grandes traditions dans l’interpre-tation de l’oeuvre beethovenienne.