Descriere

„Așa bate destinul la ușă” (So pocht das Schicksal an die Pforte) i-a spus laconic Beethoven credinciosului său prieten Anton Schindler, care voia să afle ce sens a atribuit compozitorul motivului inițial al Simfoniei sale în do minor. De aci numele de Simfonia- destinului, atras asupra-și de cea mai răspîndită lucrare a „Titanului Simfoniei”, împreună cu Concertul nr. 4 pentru pian și orchestră, cu Concertul pentru vioară, cu Uvertura Leonora a IH-a, cu Missa în do major, cu Uvertura „Coriolan”, cu Fantezia pentru pian, cor si orchestră, cu „Simfonia Pastorală” (a Vl-a) cu cele trei cvartete op. 59 „Razumovsky” și alte lucrări, Simfonia a V-a capătă viață în cea mai rodnică perioadă de creație beethoveniană (1806 —1808), caracterizată printr-un intens elan creator ce se manifestă în cele mai diferite compartimente ale genurilor și formelor muzicale.

Simfonia a fost cîntată în primă audiție la Viena, la 8 decembrie 1808, într-un concert care cuprindea numai lucrări noi de Beethoven și la care își dădea concursul autorul însuși, ca pianist.

Prima parte — Allegro con brio — se deschide cu loviturile puternice, insistente, ale „motivului destinului”. Din repetarea lui se încheagă ideea muzicală principală expusă dialogat de corzi. Un semnal al cornilor anticipează apariția, la viorile prime, a unei noi melodii unduitoare lirice, care e însă urmărită de pulsația amenințătoare a motivului ini¬țial. Din dezvoltarea acestor elemente făurește compozitorul intensul suflu dramatic al mișcării.

Scrisă în formă de temă cu variațiuni, partea a doua — Andante con moto — ni se înfățișează ca un moment de răgaz, ca o contemplare tihnită despre frumusețile vieții, ale naturii. Dar marile chemări ale luptei răsună solemn din cînd în cînd. După prima variantă a melodiei inițiale se ivește la viorile secunde și viole, în pianissimo, fatidicul motiv care apare acum ca o reminiscență vagă, ca din altă lume.

In Scherzo — Allegro — mișcarea a treia, motivul neînduplecat irumpe la corni, căutînd să supună întreaga suflare a orchestranților, prinzîndu-i într-un dans demonic. Conflictele devin acute aci. în partea centrală — Trio •— vocile instrumentelor se urmăresc parcă una pe cealaltă (fugato). Sunetele „pizzicate” ale corzilor ne condiic apoi pe nesimțite la un moment al cărui efect emoțional abia poate fi schițat prin cuvinte. Peste sunetele aproape imperceptibile ale corzilor, timpanul aduce motivul implacabil. O liniște sumbră prevestitoare acoperă totul. Ca o deslănțuire vulcanică, un imens crescendo va face trecerea directă, fără oprire, către finalul Simfoniei. Este o mișcare — Allegro — pe care Beethoven a dorit-o impunătoare ca un imn al victoriei. Orchestratei! i se adaugă piccola, contrafagotul și trei tromboni. Totul sună amplu, strălucitor, în vîrtejul vesel al viorilor „motivul destinului” pălește în umbră. Bucuria tronează. Ea atinge culmile paroxismului în furtunosul Presto de la urmă, care încheie simfonia în accente de jubilatie izbînditoare,

„Omul e mai tare decît soarta și o poate învinge” — iată un motto care s-ar potrivi bine Simfoniei a V-a. El, ca și înțelesul pe care-1 capătă desfășurarea muzicii, arată că Beethoven nu înțelegea destinul ca o forță oarbă în fața căreia este zadarnică orice împotrivire.

Punînd în centrul creației sale o problemă profund umană, Titanul Simfoniei a creat un monument sonor care a devenit popular — așa cum spunea eminentul muzicolog Hermann Kretzschmar—cu toată măreția conținutului filosofic.

-Unii se întrec pe ei înșiși urmărind să descopere „motivul destinului” în alte creații beethoveniene și. deasemenea în compozițiile autorilor de mai tîrziu, ca o filiație. Lucrări ca „Simfonia neterminată” de Schubert, Simfonia în do minor de Brahms ori Simfonia I-a a marelui nostru George Enescu ni-1 arată într-adevăr prezent. Surprinzător este însă faptul că motivul ‘a cărui paternitate i se atribuie lui Beethoven poate fi întîl-nit și înainte de apariția Titanului (de ex. în Concerto grosso nr. 16, op. 6 nr. 5 de Haendel). Prezența unui motiv, oricît de pregnant ar fi el, nu reprezintă în sine un interes de prim ordin. Ceea ce este beethovenian în Simfonia a V-a, ca și în alte capodopere ale genialului compozitor, nu se reduce la forța latentă pe care o concentrează celula, motivul, tema. Ceea ce este beethovenian în Simfonia „destinului” e mai ales excepționala dinamică emoțională pe care o capătă în desfășurarea simfonică ideia muzicală. Beethoven este un maestru al dezvoltărilor clădite cu o economie a mijloacelor de expresie, a cărei rigurozitate a rămas ca pildă clasică. Atunci cînd te întrebi în ce compartiment al măestriei este mai mare, în capacitatea de a creia tematica, în dezvoltări, în armonie sau orchestrație, ajungi totuși la concluzia că pe treapta genialității sale integrale, gradele de comparație se exclud.

Wilhelm Furtwängler, a cărui recentă moarte a fost regretată de iubitorii de muzică de pretutindeni, și-a cucerit renumele unuia dintre cei mai mari dirijori ai epocii noastre. La pupitrul orchestrei Gewandhaus din Leipzig unde i-a succedat lui Nikisch, la acel al Filarmonicii din Berlin sau în numeroase turnee întreprinse în afara Germaniei, la Paris, Londra, New-York, etc., el a prezentat deseori simfoniile lui Beethoven în tălmăciri memorabile pe care posteritatea le moștenește datorită înregistrărilor. Sînt valori muzicale în care trăiește, peste trecerea timpului, o concepție interpretativă de cea mai aleasă clasă.

EUGEN PRICOPE