Descriere
Lucrarea lui Benjamin Britten « Variaţiuni şi fugă pe o tema de Purceii » apare ca un omagiu adus de un muzician contemporan unui glorios înaintaş. Henry Purceii (1659 — 1695), cel mai mare compozitor clasic englez, a încheiat prin moartea sa două secole de eflorescentă creatoare. După alte două secole de totală absenţă a muzicii engleze din viaţa artistică internaţională, cîteva generaţii de compozitori contemporani s-au străduit să reînvie vechile tradiţii. Cel care şi-a cîştigat cea mai largă notorietate în ţara sa, ca şi în întreaga lume muzicală, a fost Benjamin Britten.
Născut în anul 1913, Britten a studiat cu compozitorii Frank Bridge, John Ireland şi Arthur Benjamin. El s-a afirmat de tim¬puriu ca pianist şi compozitor, manifestîndu-şi talentul în toate genurile muzicale, cu predilecţie în operă. Peter Grimes, Albert Herring, Billy Budd, Visul unei nopţi de vară sînt cîteva dintre creaţiile sale scenice care au pătruns în repertoriul multor teatre lirice, datorită calităţilor lor dramatice incontestabile. Şi în celelalte genuri ale muzicii vocale compozitorul a cunoscut un succes egal prin lucrări ca Serenada pentru tenor, corn şi orchestră, Recviemul de război, mai multe cantate, cicluri de lieduri pe versuri de Michelangelo, Holderlin, Rirfibaud, John Donne etc.
Redescoperind vechile izvoare ale muzicii populare şi culte engleze, pe care le-a situat la baza stilului său, Britten nu a încetat de a rămîne permeabil la diferite alte influenţe, fără teama de eclectism. «Nu înţeleg — mărturisea el — de ce aş trebui să caut cu orice preţ un limbaj muzical care să fie pe de-a-ntre-gul al meu. Eu scriu în felul care convine cel mai mult cuvintelor, temei sau situaţiei dramatice în faţa căreia mă aflu. » O dată cu sinteza personală a elementelor de limbaj, compozitorul a ajuns în posesia unei tehnici componistice remarcabile. Sinceritatea Ideilor şi perfecţiunea formei caracterizează astfel cele mai reuşite din creaţiile sale.
Variaţiuni şi fugă pe o temă de Purceii op. 34 datează din anul 1947. Lucrarea a fost concepută ca un ghid pentru tinerii audi¬tori care sînt introduşi în tainele orchestrei simfonice ; ea poate fi executată şi cu un prezentator, ce atrage atenţia asupra rolului diverselor instrumente. Aportul acestora este însă deosebit de clar reliefat, compozitorul destinînd fiecărui instrument cîte o variaţiune care le valorifică principalele calităţi tehnice şi expresive.
Tema (extrasă din muzica de scenă a lui Purceii pentru piesa « Abdelazar ») este prezentată de întreaga orchestră, apoi reluată pe rînd de lemne, alămuri, coarde şi percuţie, pentru a reveni încă o dată în tutti. Prin modulaţii neaşteptate, tema, precum şi variaţiunile ce îi succed, apar mereu în alte tonalităţi, ce proiectează lumini variate asupra desfăşurării muzicale. Fuga finală reprezintă un fel de recapitulare (prin intrările instrumentelor în aceeaşi ordine ca în Variaţiuni), dar şi o încununare a întregului edificiu sonor. Ea se termină prin suprapunerea celor două teme — subiectul spiritual al fugii şi vechea melodie a lui Purceii — într-o sonoritate orchestrală grandioasă şi strălucitoare.
Creaţia muzicală a Iul Igor Stravinski, poate mai mult decît aceea a oricărui alt mare compozitor contemporan, rămîne deosebit de caracteristică pentru întreaga evoluţie a artei secolului XX. Realizată de-a lungul a şase decenii de per¬manent efort creator, opera ilustrului compozitor rus (născut în 1882) reflectă multe din principalele tendinţe artistice ale timpului, influenţînd la rîndul ei dezvoltarea muzicii contem¬porane, mai ales prin considerabila lărgire a sferei mijloacelor de expresfe. Neîntrecut inovator, în special sub aspect ritmic şi orchestral, Stravinski se înscrie în rîndul creatorilor cu adevărat originali, a căror personalitate îşi pune puternic amprenta asupra ansamblului operei lor.
Rămînînd el însuşi în ciuda necontenitei metamorfozări, a schimbărilor frecvente de concepţie şi stil care au deconcertat nu o dată pe detractori ca şi pe admiratorii cei mai fideli, compo¬zitorul a adus cu flecare nouă lucrare ceva diferit, păstrînd întotdeauna nota sa distinctivă. Aspectele contradictorii ale evoluţiei sale au fost mult timp mai vizibile decît fondul constant care asigură unitatea operei. Compozitorul a trecut cu o uşurinţă uimitoare de la atitudinea sa antitradiţionalistă şi declarat antiromantică la tendinţa de reînviere a trecutului sub cele mai variate forme, de la evidenta dorinţă de originalitate la indiferenţa stilistică nu mai puţin ostentativă, de la coloritul luxuriant al unor lucrări în care mînuieşte mari mase orchestrale la austeritatea unor partituri polifonice apropiată de spiritul muzicii de cameră, de la caracterul rus din întîia sa perioadă la cosmopolitismul manifest al unora din lucrările « neoclasice », de la centrismul tonal din primele decenii de activitate la atonalismul riguros organizat al ultimei sale perioade, de la plasticitatea şi forţa evocatoare a primelor lucrări de balet la caracterul abstract al unor pagini arhaizante, de la tonul ironic-persiflant de parodie sau divertisment, la gravitatea, profunzimea şi intensitatea de emoţie a unor opere adînc umane.
Muzica de balet ocupă un loc de primă importanţă în ansamblul creaţiei compozitorului. După celebrele balete «Pasărea de foc (1909), Petruşka (1911) şi Sărbătoarea primăverii (1913), Stravinski a experimentat cu succes noi forme de asociere a muzicii (pentru solişti, coi şi orchestră) şi coregrafiei, teatrului liric şi pantomimei, în lucrările Vulpea (1917), Povestea soldatului (1918) şi Nunta (1917 — 23). El revine la baletul clasic prin Pulcinella (1919) pe teme de Pergolesi, Apollon Musagetul şi Sărutul Zînei (1928).
Aceasta din urmă este o lucrare scrisă pe teme de Ceaikovski (cu prilejul aniversării a 35 de ani de la moartea compozitorului), la cererea renumitei dansatoare Ida Rubinstein. Din partitura muzicii de balet Stravinski a extras şase ani mai tîrziu o suită pe care a intitulat-o şi Divertimento. Libretul, inspirat din povestirea « Fata de gheaţă » de Andersen, înfăţişează destinul unui tînăr pe care, de mic copil, o zînă şi l-a ales ca logodnic. El nu se va putea căsători cu fata iubită, o simplă muritoare din satul natal, ci va trebui să urmeze, în fundul apelor, pe aceea care, cu o sărutare vrăjită, îi pecetluise viitorul hărăzindu-i fericirea şi tinereţea eternă într-o lume supranaturală.
Suita este formată din 4 părţi care urmăresc cîteva momente ale acţiunii baletului. Prima parte, Sinfonia, debutează printr-un Andante în care se desfăşoară melodia nostalgică a unui « Cîntec de leagăn » de Ceaikovski (unul din puţinele citate integrale), scena înfăţişînd apariţia unei mame cu un copilaş în braţe, în mijlocul unei cîmpii troienite. Două secţiuni animate — Allegro sostenuto şi Vivace agitata — descriu ivirea zînei şi a cortegiului ei de spiriduşi, însoţiţi de vîrtejul vînturilor aspre de iarnă. Rătăcit de mama sa, copilul este sărutat de zînă. Fără oprire se trece la scenele următoare, a căror acţiune are loc peste 20 de ani. Cele două părţi centrale ale suitei — Dansuri elveţiene. Scherzo — se petrec într-un sat de munte înveselit de o petrecere populară. Alături de ţăranii care dansează voioşi (teme din « Humoresca » şi « Visare de seară »), intră în joc tînărul erou al povestirii şi logodnica sa (« Natha-Valse »). Apoi se desfăşoară plin de vervă dansul fetelor din sat, Allegretto grazioso, în formă de scherzo (în care apar teme din « Scherzo humoristic » şi « Foaie de album »). Finalul suitei, Pas de deux scena întîlnirii dintre erou şi zînă ce apare travestită sub înfăţişarea logodnicei acestuia — evoluează de la lirismul senin al unui duet de dragoste, la încheierea învolburată cu accente de nelinişte. Scena cuprinde trei secţiuni : Adagio — Variation — Allegretto grazioso — Coda-Presto, în care sînt citate scurte frag mente dintr-o serenadă şi o polcă de Ceaikovski.
Cele aproximativ 14 melodii împrumutate din piesele pentru pian şi romanţele vocale ale lui Ceaikovski sînt folosite de Stravinski într-o manieră personală, supunîndu-le unor transformări care le imprimă un plus de prospeţime şi strălucire.
Dirijorul englez de renume internaţional John Pritchard s-a impus în egală măsură ca interpret al repertoriului simfonic, cît ş.i al muzicii de operă, fiind adeseori invitat în multe din marile centre muzicale ale lumii. Născut în anul 1921, John Pritchard a studiat de timpuriu diferite instrumente, acumulînd cunoştinţe muzicale multilaterale. A debutat în anul 1943 în fruntea formaţiei Derby String Orchestra. Din anul 1947 a activat ca şef de cor la ansamblul Glyndebourne, devenind peste cîţiva ani dirijor al aceluiaşi renumit ansamblu de operă, în urma succeselor obţinute, el a fost invitat să conducă lungi serii de spectacole ale altor teatre lirice, printre care Covent Garden din Londra şi Opera din Viena.
Concomitent John Pritchard a preluat conducerea orchestrei de coarde jacques, apoi a Filarmonicii din Liverpool. Actualmente el este director al orchestrei Filarmonice din Londra, post pe care l-au deţinut cei mai reputaţi dirijori englezi. John Pritchard a dirijat concerte din cadrul festivalului de la Edinburgh şi a între¬prins numeroase turnee peste hotare, în S.U.A., Canada, R. F. Germană, Franţa, Austria, România, Elveţia, etc. Repertoriul său se întinde de la creaţia clasicilor (Haydn, Mozart) la compozitorii contemporani (Nono, Henze), un loc însemnat fiind rezervat creatorilor din ţara sa (Vaughan Williams, Britten, Tippett). înregistrările de pe prezentul disc au fost realizate cu prilejul celui de-al III-lea Concurs şi Festival Internaţional « George Enescu » 1964, la a cărui reuşită John Pritchard, dirijor de reputaţie internaţională, a adus o valoroasă contribuţie.
ADRIAN RAŢIU
Recenzii
Nu există recenzii până acum.