Brahms – Concertele nr. 1 și 2 pentru pian și orchestră (la pian, Dan Grigore), mapă 2 discuri

Disc Vinil » Brahms – Concertele nr. 1 și 2 pentru pian și orchestră (la pian, Dan Grigore), mapă 2 discuri

Brahms – Concertele nr. 1 și 2 pentru pian și orchestră (la pian, Dan Grigore), mapă 2 discuri

Componenţă:
Solist: DAN GRIGORE - pian
Categorie (gen):
muzică simfonică (clasică)
Orchestra(e):
Orchestra simfonică a Filarmonicii „GEORGE ENESCU" din Bucureşti
Dirijor:
Mihai Brediceanu
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1986
Cod casa de discuri:
ST-ECE 02897 / 02898
Ţara:
Romania
Producător(i):
Înregistrare realizată la Ateneul Român, octombrie 1985
Redactor(i) muzical(i):
Adriana Dan
Maestru(i) de sunet:
Cornelia Andreescu
Grafica:
Ana Golici
Tiparul:
Electrecord

250 lei

1 în stoc

Descriere

Sînt, de atunci, 25 de ani, dar îmi amintesc exact – mai ales că impresiile mele au fost așternute pe hîrtie și date tiparului – de seara zilei de 10 mai 1961, cînd un tînâr pianist în vîrstă de 17 ani a susținut pentru întîia oară un amplu program de recital în sala Ateneului Român din București. A parcurs atunci pagini din trei secole de literatura pianistica, de la Bach, Mozart, Chopin, Liszt, Skriabin, Rachmaninov, Debussy pînă la Enescu, Jora și Vancea. impresionînd – după cum notam în cronică — prin remarcabila sa intuiție stilistică, prin ușurința și firescul interpretărilor, simțul ritmului și al culorii, varietatea paletei nuanțelor. Acesta era Dan Grigore, născut în 1943 la București, vădind certe aptitudini muzicale încă de la 3 ani și jumătate, studiind de la 8 pînă la 15 ani cu profesoara Eugenia Ionescu nu numai pianul, ci și teorie, forme muzicale, noțiuni de con¬trapunct, luînd între timp, de la 12 ani, și lecții de armonie și compoziție cu Mihail Jora și prezentînd în fiecare an un program de recital în cercul restrîns al marilor noastre pianiste și profesoare de pian ale epocii, Florica Musicescu, Cella Delavrancea, Muza Ghermani-Ciomac, Aurelia Cionca, Madeleine Cocorăscu. De la vîrstă de 15 ani, studiile sale continuă cu Florica Musicescu, de la care — afirmă Dan Grigore — a început să învețe în mod sistematic meseria, concentrîndu-se în mod special asupra pianului, după educația sa muzicală multidirecțională anterioară.

Acesta era deci stadiul la care ajunsese tînărul pianist la recitalul din 1961, după doi ani de studiu cu Florica Musicescu.

A urmat apoi încă un an de muncă intensă cu eminenta profesoară, după care Dan Grigore a plecat în 1962, la 19 ani, la Conservatorul „Rimski-Korsakov” din Leningrad, pentru a-și continua studiile, timp de doi ani, cu profesoara Tatiana Kravcenko, cu care studiase anterior și cunoscutul pianist chinez Li-Mingqiang. în 1964, întors de la Leningrad, Dan Grigore intră direct în anul III la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, unde studiază mai departe cu Florica Musicescu și cu Ovidiu Drimba. După absolvire, în 1967, continuă studiul pînă în 1972—1973 cu Cella Delavrancea, cu care parcurge drumul invers, înapoi de la meseria pianistică sistematică la deschiderea unui orizont larg, la un veritabil salt în estetic. Tot din 1967, Dan Grigore își începe activitatea pedagogică la Conservatorul bucureștean, pe care o va continua timp de 12 ani, pînă în 1979, cînd va deveni solist al Filarmonicii „George Enescu” din București, în acești ani, el cucerește laurii concursului internațional „George Enescu” de la București, ai concur¬sului internațional de la Montreal și beneficiază în 1969 de o bursă „Gottfried von Herder”, datorită căreia mai studiază un an la Academia de muzică din Viena cu profesorul Richard Hauser.

În tot acest timp, cariera solistică publică începută în 1961 capătă proporții tot mai însemnate. După prima apariție, tot în 1961, ca solist într-un concert simfonic — cu Concertul de pian nr. 2 în do minor de Rachmaninov — repertoriul său de lucrări concertante se îndreaptă cu precădere către literatura romantică — Chopin, Grieg, Schumann, Mendelssohn-Bartholdy, Ceaikovski, Brahms 1, dar și Mozart KV 466, apoi Beethoven 1 și 5, Bartok 3, Stravinsky, Paul Constantinescu, iar mai recent, în 1983, Brahms 2. Repertoriul său de recital include lucrări de Bach, Mozart, Beethoven^ Liszt, Brahms, Skriabin, Ravel și mult Chopin și Debussy, parcurși cu o rigoare care conferă interesante noi valențe romanticului Chopin și impresionis¬tului Debussy. Creația românească este reprezentată în principal prin lucrări de Enescu, Jora, Vancea, Paul Con¬stantinescu.

O dovadă a aprecierii de care se bucură Dan Grigore o constituie distingerea sa cu Premiul Colegiului criticilor muzicali din Asociația oamenilor de artă din instituțiile teatrale și muzicale (A.T.M.) pe anul 1982, pentru interpretarea Concertelor de Ceaikovski și Schumann, valoarea recitalului de muzică și poezie realizat împreună cu actorul Ion Ca-ramitru și a ciclului „Dialogul generațiilor”, un serial de re¬citaluri la două piane, pentru care a invitat, de fiecare dată, un alt pianist din tînăra generație.

Prezent pe podiumurile de concerte din numeroase centre culturale de dincolo de hotare — printre care Paris, Bruxelles, Berlin, Hamburg, Nurnberg, Graz, Zurich, Moscova, Leningrad, Varșovia, Leipzig, Dresda etc. —, Dan Grigore a fost comparat cu cei mai de seamă maeștri ai pianisticii contemporane, într-o cronică din „Grazer Post”, criticul Werner Niederl scrie: „Dan Grigore posedă muzicalitatea lui Alfred Brendel, spiritul Marthei Argerich, strălucirea lui Friedrich Gulda”. Cu prilejul aceluiași turneu, „Kleine Zeitung” din Graz îl asemuia „cu rațional-elegantul Maurizio Pollini, cultivat-sensibilul Murray Perahia, virtuozul lipsit de patetism Garrick Ohlsson, delicat-spontanul Vladimir Ashkenazi, tăinuitul mare maestru al interpretării chopi-niene Arturo Benedetti Michaelangeli”.
Este posibil ca un șef de orchestră, care dirijează concerte simfonice și spectacole de operă, să fie în același timp compozitor, profesor, muzicolog, director de filarmo¬nică, matematician, cercetător în domeniul programării la computere a transformărilor topologice ale formelor sonore, autor al unor teorii originale privind politempia structurală și inventator-constructor al unui aparat aplicînd în practica muzicală teoriile sale? Da, este posibil, și el se numește Mihai Brediceanu.

S-a născut în 1920 la Brașov, ca fiu al compozitorului Tiberiu Brediceanu. A studiat de la vîrstă de 7 ani pianul și a absolvit Conservatorul din București, unde i-a avut ca pro¬fesori, la dirijat pe Ionel Perlea, compoziție pe Marțian Negrea, estetică muzicală pe Dimitrie Cuclin, istoria muzicii și folclor pe Constantin Brăiloiu. Separat, a studiat armonia, contrapunctul și compoziția cu Mihail Jora și pianul cu Flo¬rica Musicescu și Silvia Șerbescu. în același timp a absolvit și Facultatea de Drept din București.

Încă din timpul studiilor, Mihai Brediceanu a fost corepetitor și apoi asistent al maeștrilor Ionel Perlea și Constantin Silvestri la Opera Română din București, în 1946 a devenit apoi maestru de cor, în 1948 dirijor și în 1959 prim dirijor al Operei Române, pe care a și condus-o ca director între 1959 și 1966. La 26 aprilie 1952, Mihai Brediceanu a debu¬tat la pupitrul Filarmonicii din București, devenind din 1958 dirijor permanent al orchestrei, iar în 1982 și director al instituției.
Activitatea dirijorală a lui Mihai Brediceanu s-a desfășurat, în străinătate, în săli de concerte din mari centre muzicale ca Viena, Paris, Londra, Berlinul occidental, Bruxelles, Stockholm, Rio de Janeiro, Praga, Moscova, la pupitrele unor formații simfonice ca Orchestre National de France, Orchestre de Paris, Orchestre Național Belge, Orchestre National de Monte Carlo, Filarmonicile din Stockholm, Leningrad etc. A dirijat deasemeni spectacole la Grand Opera din Paris, Deutsche Oper din Berlinul occidental, la Atena, Varșovia, Praga, Moscova și la Opera din Istanbul, al cărei director general muzical a fost între 1978 și 1980.

 

În perioada anilor 1969—1971, — Mihai Brediceanu a fost dirijor oaspete principal și consilier muzical al Orchestrei simfonice din orașul Șyracuse, în statul New York, și — în continuare, începînd din 1971, — „visiting professor” și cercetător în domeniul interdisciplinar muzică-matematică la Universitatea din Șyracuse, prilej cu care a reluat o mai veche pasiune a sa, cercetarea matematică, cu aplicații con¬crete în comunicațiile interumane de natură sonoră. Pornind de aici, el a întreprins studii asupra timpului muzical măsurat simultan prin mai multe sisteme de referință și asupra integrării procedeelor de compoziție muzicală în conceptul matematic complex al topologiei. Drept urmare, în 1974, Mihai Brediceanu a susținut teza sa de doctorat în matematică la Universitatea din București, cu o lucrare intitulată Transformări topologice și mecanisme generatoare in muzică, după ce publicase anterior un studiu despre Struc¬turi plurale ale parametrului timp in coregrafie și teatru. Ca o consecință a teoriei sale asupra timpului polimodular, Mihai Brediceanu a inventat Polimetronomul sau Polytimer, un computer care poate fi programat să producă simultan semnale — transmise unor grupuri instrumentale, corale sau coregrafice pe cale vizuală sau auditivă — cu tempi diferiți, în conformitate cu partituri concepute în structuri temporale polimodulare. Acest aparat — brevetat în România, S.U.A., Franța, Belgia etc. — a fost construit pentru prima oară la Universitatea din Șyracuse — New York, în cadrul activității de cercetare a lui Mihai Brediceanu. Cu ajutorul polimetronomului, au fost prezentate apoi primele spectacole complexe muzical-coregrafice la Șyracuse în 1976, la București în 1977 și la Paris, la Centrul cultural „Georges Pompidou”, în 1978. Pentru .aceste spectacole Cele două concerte pentru pian și orchestră de Johan-nes Brahms (1833—1897) editate în acest album provin din perioade diferite de creație ale compozitorului. Concertul nr. 1 în re minor op.15 este o lucrare de tinerețe, finisată în forma sa actuală în 1858, la vîrstă de 25 de ani, și prezen¬tată în primă audiție la 22 ianuarie 1859 la Hanovra, cu Brahms însuși ca solist la pian. Lucrarea n-a fost înțeleasă, fiind considerată de public și de critică „uscată și obositoare”. Cîteva zile mai tîrziu, la 27 ianuarie, cu ocazia pre¬zentării concertului la Leipzig, reacția a fost similară, s-a vorbit chiar de un „fiasco”, pentru că aici, pentru prima oară, principiul concertant a fost părăsit în favoarea principiului simfonic. Publicul, care se aștepta la obișnuitul dialog sau la o întrecere între solist și orchestră, s-a trezit în fața unei veritabile simfonii, în care pianul joacă un rol desigur important, dar în nici un caz dominant prin virtuozitate, apărînd ca un instrument al orchestrei, ce e drept ca un „primus inter pares” dar pus cu prioritate în slujba dez¬voltării simfonice. Au trecut ani pînă cînd publicul larg să înțeleagă că această primă creație simfonică a tînărului maestru de atunci este una din cele mai importante lucrări post-beethoveniene ale genului și una din capodoperele brahmsiene, avînd o succesiune echilibrată și precis defi¬nită a atmosferelor celor trei mișcări ale sale, tragică în partea l (Maestoso), elegiacă în partea a l I-a (Adagio) si exuberantă în partea a lll-a (Allegro non troppo).

Concertul nr. 2 în Si bemol major op. 83 a fost compus cu două decenii mai tîrziu, fiind prezentat în primă audiție la Budapesta, la 9 noiembrie 1881, deasemeni cu concursul solistic al compozitorului. Din nou, nu este o lucrare concertantă în sensul clasic al termenului, ci o simfonie în patru părți cu pian obligat, caracter pe care nu-l influențează nici existența unor cadențe solistice. Abia în Final poate fi vorba de un dialog între pian și orchestră. Și în această lucrare, părțile au caracteristici clar conturate: serenitate energică în partea l (Allegro non troppo), ambianță furtunoasă, pe un fond puternic ritmizat, cu evocarea pe alocuri a lumii fantastice a povestirilor lui E.T.A. Hoffmann în partea a l I-a (Allegro appassionato), atmosferă romantică, subliniată de solo-ul de violoncel care reia melodia cunoscutului lied brahmsian Immer leiser wird mein Schlummer (Tot mai liniștit îmi este somnul) în partea a lll-a (Andante), bună dispoziție, evocare a unui dans înălțat în sferele elevate ale muzicii simfonice, pe linia marilor clasici în partea a IV-a (Allegretto graziosp). Concertul de pian în Si bemol major de Brahms poate fi considerat ca o grandioasă pagină concluzivă a întregii literaturi concertante de pînă la apariția lui, inclusiv a propriului Concert în re minor.

 

It happened 25 years ago but I can still remember — especially since my impressions were recorded on paper and subsequently printed — that evening of May 10, 1961. when a 17-year-old pianist gave for the first time an extensive recital at the Romanian Athenaeum Hall in Bucharest. He played on that occasion pages from three centuries of piano literature, from Bach, Mozart, Chopin, Liszt, Skriabin, Rakhmaninov and Debussy to Enescu, Jora and Vancea, impressing the audience — as I wrote in my review at the time — by his remarkable idiomatic insight, by the ease and naturalness of his interpretations, by his sense of rhythm and colour, and his wide palette of shadings. The pianist was Dan Grigore, born in Bucharest in 1943. He evinced incontestable musical aptitudes from the age of three; between the age of eight and 15 he studied with professor Eugenia Ionescu not only the piano, but also theory, musical forms, and the rudiments of counterpoint; in the meantime, from the age of 12, he took lessons in harmony and composition with Mihail Jora and every year he presented a recital programme within the limited circle of our great pianists and piano teachers of that time, Florica Musicescu, Cella Delavrancea, Muza Ghermani-Ciomac, Aurelia Cionca and Madeleine Cocorascu. From the age of 15 he went on to study with Florica Musicescu, from whom — Dan Grigore affirms — he began to learn this trade systematically, focusing particularly on the piano, after his previous multidirectional musical education. That was therefore the stage which the young pianist had reached at his 1961 recital, after having studied with Florica Musicescu for two years.

There followed another year of thorough training with the eminent teacher, after which, in 1962, Dan Grigore, then 19, left for the Rimsky-Korsakov Conservatory in Leningrad to continue his education, for two years, as a student of professor Tatiana Kravchenko with whom the well-known Chinese pianist Li-Mingqiang had previously studied too. In 1964, back from Leningrad, Dan Grigore was enrolled directly in the third year at the Ciprian Porumbescu Conservatory in Bucharest, for further studies under Florica Musicescu and Ovidiu Drimba. From his graduation in 1967 until 1972—1973 he pursued his training with Cella Delavrancea, with whom he covered the road back from the systematic pianistic craft to many-sided knowledge, making a significant aesthetic leap. Also in 1967, Dan Grigore began his teaching activity at the Bucharest Conservatory, which he carried out for 12 years, until 1979, when he became a soloist of the George Enescu Philharmonic in Bucharest.

During those years, Dan Grigore won the laurels of the George Enescu International Competition in Bucharest, of the Montreal International Competition, and was a benefi¬ciary of a Gottfried von Herder fellowship thanks to which he attended for one year the Music Academy in Vienna under professor Richard Hauser.
Throughout that interval, his public soloistic career which he started in 1961 acquired ever greater scope. After his first appearance in a symphony concert — also in 1961 — in which he performed the Rachmaninov Piano Concerto No.2 in c minor, his repertoire of concertos mainly focused on Romantic literature — Chopin, Grieg, Schumann, Mendelssohn-Bartholdy, Tchaikovsky, Brahms’s First, but also Mozart’s KV 466, then Beethoven’s First and Fifth, Bartok’s Third, Stravinsky, Paul Constantinescu and, more recently, in 1983, Brahms’ Second.

Dan Grigore’s recital repertoire includes works by Bach, Mozart, Beethoven, Liszt, Brahms, Skriabin, Ravel and especially Chopin and Debussy, which he renders with a rigorousness that imparts interesting new virtues to the Romantic Chopin and the Impressionist Debussy. Romanian music is mainly represented by pieces by George Enescu, Mihail Jora, Zeno Vancea and Paul Constantinescu.

As a proof of the appreciation enjoyed by Dan Grigore, he was awarded the 1982 Prize of the College of Music Critics within the Association’ of Theatrical Artists and Musicians (ATM) for his interpretations of the Tchaikovsky and Schumann concertos, the value of the music and poetry recital he offered together with actor Ion Caramitru, and of the „Dialogue of Generations” cycle, a series of two-piano recitals for each of which he invited a different pianist of the young generation to perform.

Following his presence on the concert platforms in numerous cultural centres abroad — among which Paris, Brussels, Berlin. Hamburg, Nuremberg, Graz, Zurich, Moscow, Leningrad. Warsaw, Leipzig, Dresden a.o. — Dan Grigore has been compared-.to the most outstanding masters of contemporary pianistics. Critic Werner Niederl wrote in his review in the „Grazer Post”; „Dan Grigore has the musicality of Alfred Brendel, the spirit of Martha Argerich, and the brilliance of Friedrich Gulda.” On the occasion of the same tour, the „Kleine Zeitung” newspaper in Graz likened him to ,,the rationally elegant Maurizio Polling, the cultivatedly sensitive Murray Perahia, the virtuoso devoid of pathos who is Garrick Ohlsson, the delicately spontaneous Vladimir Ashkenazy, and the dis¬creet great master of Chopin interpretation, Arturo Bene- Is it possible for a conductor who directs symphony: concerts and operatic shows to be at the same time a ;omposer, professor, musicologist, Philharmonic director, mathematician, researcher in computer programming of opological transformations of sound forms, author of original theories regarding structural polytempi and inven-:or-constructor of an instrument applying his theories to musical practice? Yes, it is, and his hame is Mihai Brediceanu.

He was born in Brasov in 1920, the son of composer Tiberiu Brediceanu. He began to study the piano when he was seven, and he graduated from the Bucharest Conserva¬tory where his professors were lonel Perlea (conducting), Martian Negrea (composition), Dimitrie Cuclin (musical aesthetics) and Constantin Brailoiu (history of music and folklore). He also took private lessons in harmony, counterpoint and composition with Mihail Jora, and piano lessons with Florica Musicescu and Silvia Serbescu. In parallel he graduated from the Faculty of Law in Bucharest.

Already at the time of his studies, Mihai Brediceanu was a coach and then an assistant to maestros Ionel Perlea and Constantin Silvestri at the Romanian Opera in Bucharest. In 1946 he was appointed chorus master, in 1948 conductor and in 1959 principal conductor of the Romanian Opera, being also its director between 1959 and 1966. On April 26, 1952, Mihai Brediceanu made his debut at the desk of the Bucharest Philharmonic, to became the orchestra’s permanent conductor in 1958, as well as director of that establishment in 1982.

Mihai Brediceanu’s conducting activity has taken him to concert halls in major musical centres such as Vienna, Paris, London, West Berlin, Brussels, Stockholm, Rio de Janeiro, Prague, a.o. where he led such symphony ensembles as theOrcnestre National de France, Orchestre de Paris, Orchestre National Beige, Orchestre National de Monte Carlo, the Philharmonics of Stockholm, Leningrad etc. He also conducted shows at the Grand Opera de Paris, and Deutsche Oper of West Berlin, in Athens, Warsaw, Prague, Moscow, as well as at the Istanbul Opera, whose general music director he was from 1978 to 1980.
Over 1969-1971, Mihai Brediceanu was principal guest conductor and music adviser of the Symphony Orchestra of Syracuse, New York, and, from 1971, visiting professor and researcher in the interdisciplinary field of music-mathematics at the University of Syracuse.in which capacity he resumed an older concern of his, mathematical research with concrete applications to interhuman sound-communi¬cations. Setting out from that, he studied musical time, measured simultaneously by several reference systems, and the integration of musical compositional devices with the complex mathematical concept of topology. As a result, in 1974 Mihai Brediceanu defended his doctoral paper in mathematics at the Bucharest University entitled Topological Transformations and Generative Mechanisms in Music, after having published a study on Plural Structures of the Time Parameter in Choreography and Theatre. Following his theory of polymodular time, Mihai Brediceanu invented the Polytimer, a computer that can be programmed to produce simultaneous signals — visualy or aurally transmitted to instrumental, choral or dance groups— with different tempi, in keeping with scores written in polymodular temporal structures. The instrument — which has been patented in Romania, the USA, France, Belgium etc. — was first built at the University of Syracuse, New York, as part of Mihai Brediceanu’s research. The first complex musical-choreographic shows featuring the Polytimer where given in Syracuse in 1976, in Bucharest in 1977 and in Paris, at the Georges Pompidou Cultural Centre in 1978. For those shows, Mihai Brediceanu composed special scores, written for polymodular time, that is, the time of an imaginary observer capable of simultaneously measuring its unfolding with several modules. During the past few years, Mihai Brediceanu continued to synthesize his conclusions to his theories in studies which were published in Bucharest, in the USA, Italy and West Berlin. In 1982—1983 he wrote an extensive work, Art and Polymodular Time, on the application of the polymodular time theory to music, choreography, theatre and to the visual, static and kinetic arts.
The two concertos for piano and orchestra by Johannes Brahms (1833—1897) recorded on this album belong to different creative periods. The Concerto No.1 in d minor, Op. 15, is an early work, completed in its present form in 1858, at the age of 25, and first performed in Hanover on January 22, 1859, with Brahms himself as soloist on the piano. The work failed to be understood, being regarded as dry and tiresome by the public and critics. A few days later, on January 27, when it was presented in Leipzig, the concerto met with a similar reception, it even looked like a fiasco, because here the concertante principle was for the first time abandoned in favour of the symphonic one. The audience, who expected the usual conversation or competi¬tion between the soloist and the orchestra, were faced with a veritable symphony in which the piano certainly played an important part, but in no way a dominant one through a display of brilliancy, appearing as an instrument of the orchestra, „primus inter pares”, it is true, but primarily serving the symphonic development. Several years went by until the public at large came to understand that that first symphonic work by the young maestro was one of the most outstanding post-Beethovian compositions in that genre and one of the Brahmsian masterpieces, having a balanced and accurately defined succession of atmospheres in its three movements, tragic in the first section (Maestoso), elegiac in the second (Adagio) and exuberant in the third (Allegro non troppo).

The Concerto No. 2 in B Flat Major, Op. 83, was written two decades later and was first performed in Budapest on November 9, 1881, also with the composer’s participation as soloist. Again, it was not a concertante work in the classical sense of the word, but a symphony in four movements with piano obbligato, a character which not even the existence of solo cadenzas could alter. Only in the Finale can one speak of a dialogue between the piano and the orchestra. In this composition, too, the movements have clearcut characteristics; vigorous serenity in the first section (Allegro non troppo), a stormy ambiance, against a strongly rhythmized background, with the occasional recalling of the fantastic world of E.T.A. Hoffmann’s tales in the second movement (Allegro appassionato), a romantic atmosphere, enhanced by the cello solo which takes up the melody of the wellknown Brahms lied Immer leiser wird mein Schlummer in the third section (Andante), and good humour, the evocation of a dance elevated to the high spheres of symphonic music, in the line of the great classics, in the fourth section (Allegretto grazioso). Brahms’ Piano Concerto in B Flat Major can be regarded as a grandiose conclusive page to the entire concertante literature that preceded its appearance, his own d minor Concerto included.

EDGAR ELIAN
English version by Magda Morait

playlist

1. CONCERT NR. 1 PENTRU PIAN Șl ORCHESTRA ÎN RE MINOR, OP. 15
Maesţoso
Adagio
Allegro non troppo

2. CONCERT NR. 2 PENTRU PIAN ȘI ORCHESTRA ÎN SI BEMOL MAJOR, OP. 83
Allegro non troppo
Allegro appassionato
Andante
Allegretto grazioso

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Brahms – Concertele nr. 1 și 2 pentru pian și orchestră (la pian, Dan Grigore), mapă 2 discuri”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *