Descriere

Georg Friedrich Händel (1685 — 1759) a venit pe lume într-un an generos cu muzica, cu 27 de zile înaintea lui Bach, și ambii, născuți din același trunchi solid al muzicii germane, vor fi analizați și comparați în frecvente paralelisme. Masiva personalitate a lui Händel își va întinde viguros ramurile deasupra Angliei, unde va umbri nenumărați creatori contemporani care, la rîndul lor, îl vor răsplăti cu o statornică ostilitate, cu manevre ți Intrigi, cu partizani și adversari, de care istoria muzicii nu duce lipsă în nici o epocă. Dar forța herculeană (pentru care este denumit «Omul-munte» sau « Ursul muzical »)~și vitalitatea sa psihică îl vor scoate biruitor, din grele crize atît trupești cît și sufletești.

La 13 aprilie 1737, Händel se prăbușește paralizat. Sfătuit de prieteni, vine în Prusia, pentru un tratament la Aachen. Contrazicînd și uimind specialiștii prin exagerarea curei, Händel se reface în mod miraculos doar în șase săptămîni și revine în Anglia. Anul următor, 1738, este unul din cei fecunzi din cariera sa. Anul în care, încercînd noi formule de expresie, Händel compune și cele șapte sonate pe care le aveți în față, mai precis: trio-sonate pentru două viori (sau flaute) și bas continuu (cembalo sau violoncel),’ opus 5, care vor fi tipărite chiar în anul următor.

Noțiunea de sonată, în epoca în care ne găsim, nu trebuie luată în sensul pe care ni-l oferă clasicismul și romantismul, în epoca precedentă, ca și la cei doi mari creatori pomeniți mai sus, au loc transformări subtile, suita de dansuri metamor-fozîndu-se în sonată (de unde acest ciclu de mișcări și alternanțe: rar, repede, ca și supraviețuirea unor denumiri de dansuri — gavotă, menuet, giga etc.). Deasemenea, transfuzia între cele două genuri de sonată din acea vreme: da chiesa și da camera, e în plină acțiune, în cazul de față, domină încă stilul polifonic, contrapunctic (specific sonatei da chiesa) dar trebuie să semnalăm totodată și prezența unor forme de dansuri, venite din suită (specifice sonatei da camera), mai abundente în sonata a patra.

Stilul lui Händel este considerat eclectic pentru că, în esența germană, s-au infiltrat incontestabile influențe italiene (A. Scarlatti și Corelli), la care se pot recunoaște ecourile din Lully, Purceii și ale unor muzici specific populare engleze (Händel rămînînd și azi compozitorul preferat al englezilor). Dar creuzetul în care le contopește a fost înfierbîntat la o înaltă temperatură artistică, proprie personalității sale, și muzica sa II reprezintă, degajlnd o sănătoasă plenitudine, o binevenită seninătate și o expresivitate limpede, lipsită de artificii sau de procedee scolastice. E «stilul viril», cum îl denumiseră contemporanii lui englezi.
Tonalitatea, proaspăt împlinită, preia supremația: toate mișcările unei sonate fiind scrise în aceeași tonalitate, o coor¬donată care trebuie evidențiată și exploatată din plin.

Cercetătorii operei sale, urmărindu-l în paralel cu Bach, remarcă la Händel caracterul «vocal» al melodiei chiar cînd e încredințată instrumentelor, în timp ce, la Bach, observă caracterul « instrumental » chiar cînd ea e încredințată vocilor.

Piesele de față, rar cîntate, aduc o frumusețe aparte și sînt născute din acel efluviu de inspirație al anului 1738, cînd Händel, reîntors la viață, își regăsește vitalitatea creatoare.

Violonistul Mihai Constantinescu, personalitate de prim ordin a violonisticii românești, de mult consacrat un poet al coardelor, maleabil și sensibil, în plină maturitate și înțelep¬ciune artistică, a ales cu curaj și competență aceste pagini rare. Farmecul tonului său, acuratețea riguroasă a unei muzici care nu permite nici cea mai mică deviere, nici o concesie de intonație, tempo sau sincronizare, se impun de la primele măsuri.

Corina Bura nu reprezintă «vioara a doua» ci se impune ca o parteneră de prim plan și tonul cald completează și echi¬librează ambianța timbrală a discursului muzical, într-o apre¬ciabilă unitate.

Marta Joja stăpînește cu siguranță, promptitudine și perpetuă prudență timbrul spinetei, împlinind la planul sonor cuvenit țesătura armonică.
întregul trio degajă o noblețe fără ostentație, o reculegere discretă, o comunicare fluentă, o stare de echilibru spiritual, atlt de necesar epocii noastre, care fac din interpretarea de față o versiune de antologie Händeliană, de referință la orice meridian.

ALEXANDRU PAȘCANU

George Frideric Händel (1685-175?) was born in a year that was generous with music, 27 days before Bach, and, as both were offshoots of the same solid body of German music, they were subsequently analysed and compared in frequent parallels.

Händel’s massive personality vigorously stretched its branches over England, where it overshadowed countless contemporary creators who rewarded him with steady hosti¬lity, with manoeuvres and intrigues, with partisanships and antagonisms which the history of music has witnessed at all times. But his Herculean force and his psychic vitality saw him through both physical and spiritual crises.

On April 13, 1737, Händel suffered a paralytic stroke. Following his friends’ advice, he went to Aachen, in Prussia, for treatment. Contradicting and amazing specialists by his rigorous cure, Händel miraculously recovered in just six weeks and returned to England. The next year, 1738, was one of the most fecund in his career. It was the year when, trying new formulas of expression, Händel also composed the seven sonatas you can hear on this record, more exactly: trio sonatas for two violins (or flutes) with continue (for harpsichord or cello), Op. 5, which were published the very next year.

The pieces on this disc, only rarely played, have a special beauty, having been born out of that effusion of inspiration of 1738, after Händel had regained his vigour and creative vitality.

 

Mihai Constantinescu, a leading Romanian violonist, a long established poet of the strings, versatile and sensitive, who has reached full artistic maturity and insight, has cou¬rageously and competently chosen these rare pages. The charm of his tone, the rigorous accuracy of the music which does not allow of even the slightest deviation, of any conces¬sion to intonation, tempo or timing, are apparent from the very first bars.

Corina Bura is not playing „second fiddle” but is asserting herself as a front-rank partner, and her warm tone completes and balances the timbre ambiance of the musical discourse, in sensible unity.

Marta Joja is mastering with assurance, promptness and perpetual prudence the timbre of the spinet, realizing the harmonic texture on the appropriate sound level.

The entire trio is conveying an impression of unostenta¬tious nobility, of discreet recollection, of fluent communica¬tion, a state of spiritual balance so necessary to our age, which make this an anttiological Händelian rendition, a reference interpretation for any musician.

English version by MAGDA MORAIT