Georges Bizet – Carmen (mapă 2 discuri + libret)

Disc Vinil » Georges Bizet – Carmen (mapă 2 discuri + libret)

Georges Bizet – Carmen (mapă 2 discuri + libret)

Categorie (gen):
muzică simfonică (clasică)
Orchestra(e):
Orchestra Radio din Tokio, Corurile Operelor din Nikikai și din Fujiwara, Corul copiilor din Tokio
Dirijor:
Nino Verchi
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1986
Cod casa de discuri:
ELE 02963/02964/02965
Ţara:
Romania
Producător(i):
Licență MELODRAM — Italia
Muzica (aranjamente):
Dramă lirică în 4 acte. Înregistrare integrală în limba italiană
Versuri (texte):
Libretul de H. Meilhac și L. Halevy, după nuvela lui Prosper Merimee
Regia artistică:
Înregistrarea spectacolului din 19 februarie 1959

80 lei

1 în stoc

Descriere

Din destul de abundenta creație franceză de teatru muzical, neîndoielnic că cea mai populară este opera Carmen. Premiera capodoperei lui Georges Bizet a avut loc la 3 martie 1875 la Opera Comică din Paris, în ziua celei de a 23-a reprezentații, exact la 3 luni, în 3 iunie 1875, creatorul ei se stingea din viață la Bougi-val lîngă Paris. Nu împlinise încă 37 de ani (s-a născut la 25 octombrie 1838, la Paris) și era nesigur de destinul noii sale lucrări.

Carmen a avut totuși un succes răsunător și rapid: a văzut lumina rampei la Viena (1875), Bruxelles (1876), Anvers (1876), Budapesta (1876), Londra (1878), New York (1878), Stock-holm (1878), Napoli (1879), Hamburg (1880), Mexico (1881), Rio de Janeiro (1881), Barcelona (1881), Buenos Aires (1881), Lisabona (1885), Za¬greb (1893), Sofia (1912), Șanhai (1918), București (1922), Moscova (1924), Tokio (1935). In 1873— 74, cînd a compus Carmen, Bizet fructifica ex¬periența căpătată în genul liric prin crearea unor lucrări de dimensiuni variate -— Le Docteur Miracle (operetă într-un act, 1857), Don Procopio (operă bufă italiană, realizată în 1859 la Vila Medici din Roma, ca deținător, în 1857, al Marelui Premiu al Romei — a rămas în Cetatea Eternă pînă în 1860), La Guzla de l’emir (scrisă tot la Roma), Pescuitorii de perle (1863, operă în 3 acte), Ivan cel Groaznic (1865), Frumoasa din Perth (1866), Djamileh (1871), ca și alte cîteva (unele neterminate). Pe lîngă acestea, Bizet mai scrisese muzica de scenă la Arleziana lui Al-phonse Daudet (1872), o simfonie, o uvertură etc.

Creațiile lui Bizet sînt rodul unei sensibilități de excepție, de expresie tipic franceză, cultivată prin studii strălucite la Conservatorul din Paris, unde a fost discipolul lui Marmontel (pian), Benoist (orgă), Zimmermann (teorie), Halevy (compoziție), al lui Gounod. Activitatea lui s-a desfășurat în perioada în care muzica franceză, prin exponenții săi de seamă, își regăsea identitatea națională și își afla calea spre contribuția specifică, inconfundabilă de mai tîrziu. Scuturîndu-se de influențe italiene sau germane, avînd în față exemplul director al unui Couperin sau Rameau, nedisprețuind sugestiile muzicii germane (dar filtrîndu-le), Berlioz, Franck, Gounod și alții pun bazele dezvoltării muzicii franceze pe linii nu atît academice (Saint-Saens), cît puternic novatoare (Debussy, Ravel cu osebire). Astfel, Bizet se situează la moment de răscruce, intuind noul prin eleganța melodică, ineditul armonic, predilecția pentru culoare, în¬clinația către transcrierea muzicală a sentimentelor firești și puternice, către subiecte cu un caracter (oarecum) exotic, în această privința, Bizet a găsit în literatura lui Prosper Merimee (1803—1870) un suport și un îndemn. Prozatorul, creator al nuvelei realiste franceze, precursor (într-un fel) al naturalismului, romantic prin acuitatea temelor, istoric de artă pertinent, că¬lător neobosit, a publicat Carmen în 1845. Nuvela are patru capitole, din care cel de al treilea, scris concis și cu nerv, stă la baza operei lui Bizet. Libretiștii Henri Meilhac și Ludovic Halevy, cu multa rutină ce îi caracteriza, au ales esențialul din cascada evenimentelor, schemati-zînd protagoniștii (Carmen nu e o ființă frivolă, capricioasă ; Don Jose nu e un abulic îmbrobodit), introducînd — după rețetă — personaje inexistente (Micaela), excluzînd altele (Garcia — „soțul” Carmencitei, pe care în nuvelă Don Jose îl ucide într-un duel pasional, tipic), extinzînd rolul altora (al lui Lucas, picadorul, în operă toreadorul Escamillo) etc.

Coborîrea libretului în convențional a fost atenuată de geniul compozitorului care redă di¬mensiunile umane ale eroilor (îndeosebi Car¬men și Don Jose) în limbajul inefabil al muzicii. In partitura lui Bizet, Carmen apare ca o ființă mîndră, independentă, ascultînd doar de încli¬națiile inimii, fără prefăcătorie, înfruntînd cu demnitate amenințările, recurgînd la șiretlicuri doar în lucrurile mărunte, altminteri gata să accepte moartea decît să se cufunde în stări tulburi, echivalente cu minciuna și înșelătoria (pe care o practică mai degrabă în afara aspectelor sentimentale, în afaceri de contrabandă). Caracterul ei arzător, instinctele nestăvilite cărora li se supune sînt traduse în turnuri melodice și ritmuri de colorit iberic (Bizet nu s-a preocupat de ceea ce peste un secol se va chema valorificarea folclorului), într-atît de reușit încît la primul contact conferim mai multă veridicitate compoziției sale decît creației hispanice autentice. La fel stau lucrurile și cu Don Jose, reabilitat în dimensiunile minimalizate de libret, regăsit în cele adevărate ale țăranului mîndru, loial, sincer, incapabil de minciuni și ascunzișuri, disperat în starea ajunsă prin miza pe o singură carte (dragostea Carmencitei) ; crima lui nu e un moment de rătăcire, ci singura soluție logică a ieșirii dintr-o situație de impas, sinonimă oricum cu autodistrugerea, în acest fel, prin muzică, Bizet a regăsit și redimensionat sensurile capodoperei lui Merimee : amestec de umanism și duioșie, de candoare și căldură cu egoism sălbatic și încredere naivă, cu nepăsare și amărăciune, cu dorințe neînfrînate și avînturi timide, cu speranță și disperare, cu mîndrie și dispreț. Altfel spus, Bizet a înfățișat oameni cu defecte și calități, așa cum sînt în viață.

Caracterul viu al muzicii, haina orchestrală savuroasă, succesiunea cu nerv a numerelor, pendularea între convențional și insolit (cu accent pe acesta) în funcție de necesități dramaturgice reale, intonațiile perfect adecvate stării și evoluției personajelor și acțiunii — iată trăsături proprii unei capodopere ce se constituie, totodată, în prototip al spiritului liric francez, prefigurînd predilecțiile pentru culoare fină, pentru inedit (adesea de sorginte exotică), pentru refuzul chingilor formale în favoarea discursului liber care vor caracteriza arta franceză a ultimului sfert din veacul ilustrat de Bizet. Dorința creatorului francez de a conferi veri¬dicitate operei sale reiese și din alternarea muzicii cu textul vorbit, care nu stăvilește ritmul acțiunii;. recitativele cîntate, bine integrate în stilul lucrării, au fost compuse ulterior, de către compozitorul franco-american Ernest Guiraud (1837—1892), fără să dăuneze (în orice caz nu esențial) ideii inițiale, care ținea de forma operei comice. Pe scurt (libretul anexat face superfluă detalierea acțiunii), conținutul este acesta : soldatul navarrez Don Jose, sub arme la Sevilla, se lasă atras în mrejele frumoasei Carmen, încălcîndu-și datoria (actul I), mergînd pînă la afrontul superiorului, dezertare și alăturarea de contrabandiști (actul al II-lea, în care apare și rivalul său, fălosul, mîndrul toreador Escamillo), nesocotind posibilitatea de revenire conform îndemnului (indirect) al mamei sale transmis prin Micaela (actul al III-lea), disperat de perspectiva de a fi părăsit de Carmen, omorînd-o și predîndu-se justiției (ultimul act). E un fragment de viață, deturnată de la linia dreaptă, normală (și convențională) de o pasiune mistuitoare pentru o femeie fatală (tipul generic avea să facă, peste cîteva decenii, ravagii în cinematografie). E o operă de artă prin intensitatea expresiei. E o operă prin genul căruia îi aparține. Este o capodoperă.

Am văzut la început cît de multe — și rapide — montări a cunoscut Carmen, operă care strălucește nestins în constelația liricii mondiale. Astăzi doar lexicoanele mai amintesc de distribuția premierei (Celestine Galli-Marie, Paul Lherie etc.). în vremea noastră, sînt numeroși artiștii care dau viață rolurilor din nepieritoarea creație a lui Bizet. Cîțiva sînt reuniți pe înregistrarea de față, realizată la 19 februarie 1959, la Tokio, sub bagheta lui Nino VercM : Giulietta Simionato, născută în 1910, era pe atunci în .plină glorie (cu un deceniu în urmă debutase la Metropolitan Opera House din New York, în 1953 la Covent Garden din Londra) ; Mario del Monaco (născut în 1915) își încheia un contract la „Met”, fiind, printre contemporani, unul dintre primii „monștri sacri”; Gabriella Tucci (abia de 30 de ani) era în anul afirmării pe redutabila scenă milaneză a teatrului Scala ; Scipio Colombo (abia depășise 36 de ani) era și el înfloritor în profesiune. Chiar dacă versiunea este în limba italiană, mesajul (în orice caz cel muzical) ni se transmite integral, iar faptul că ascultăm nu o înregistrare de studio (care poate fi de o perfecțiune artificială), ci una „pe viu”, îi conferă veridicitate și interes.

 

Among the rather abundant French lyric – drama productions, the opera Carmen is undoubtedly the most popular. Georges Bizet’s masterpiece had its premiere at the Opera Comique in Paris on March 3, 1875. On the day of its 23rd performance, exactly three months later, on June 3, 1875, its composer died at Bougival, near Paris. He was not yet 37 (he was born in Paris on October 25, 1838) and he was still uncertain of the fate of his new work.

When he wrote Carmen, in 1873—1874, Bizet turned to advantage the experience he had acquired in this genre by composing works of varied dimensions.
Bizet’s works were the fruits of an exceptional, typically French sensitivity, which he cultivated through brilliant studies at the Paris Conservatory, where he was the pupil of Marmontel (piano), Benoist (organ), Zimmermann (theory), Halevy (composition) and Gounod. He carried out his activity at a time when French music, through its top exponents, was finding its national identity and a path to its later, specific and unmistakable contribution.

Bizet marked a turning point in French music, intuiting the new by his melodic elegance, harmonic originality, propensity for colour, for musically transcribing strong, natural feelings, and for somewhat exotic subjects. In this respect, Bizet found in the literature of Prosper Merimee (1803—1870) a support and an urge. The prosewriter, creator of the French realistic short story and a precursor (to a certain extent) of naturalism, a romantic by the acuity of his subjects, a perceptive art historian and a tireless traveller, published Carmen in 1845. The short story has four chapters, the third of which — written in a concise and alert style — lies at the basis of Bizet’s opera. The experienced li¬brettists Henri Meilhac and Ludovic Halevy selected the essential moments from the cascade of events, schematized the protagonists (Carmen is not a frivolous, capricious creature ; Don Jose is not an abulic, easily duped person), and introduced — in keeping with the well-known recipe — inexistent characters (Micaela) while excluding others (Garcia — Carmencita’s „husband” whom Don Jose kills in a typical passional duel at the beginning of the story) and expanding the roles of some others (Lucas, the picador — toreador Escamillo in the opera) etc. The libretto’s lapse into conventionality was attenuated by the composer’s genius which rendered the character’s human dimensions (especially Carmen’s and Don Jose’s) in the ineffable language of music.

Carmen, which continues to shine brightly ^—’in the world operatic constellation, has received many — and fast — stagings. Its original cast (Celestine Galli-Marie, Paul Lherie etc.) is only mentioned in lexicons today. There have been numerous artists who have breathed life into the characters of Bizet’s immortal work to this day. A few of them appear on the present recording which was made in Tokyo on February 19, 1959, with Nino Verchi conducting: Giu-lietta Simionato, born in 1910, was then at the height of glory (she had made her debut at the New York Metropolitan Opera a decade before, and at London’s Covent Garden in 1953) ; Mario del Monaco (born in 1915) was completing an engagement with the Met. being one of the first „monstres sacres” among his contemporaries; for Gabriella Tucci (aged just 30) that was the year of her assertion on the prestigious stage of La Scala in Milan; Scipio Colombo (then aged 36) was also making a flourishing career. Even though the performance is in Italian, the opera’s message (at least the musical one) is fully conveyed to us, and the fact that we are not listening to a studio recording (which may give an impression of artificial perfection) but to a live one enhances its authenticity and attractiveness.

PETBE CODREANU

English version by Magda Morait

playlist

Distribuția :
Carmen GIULIETTA SIMIONATO
Don Jose MARIO DEL MONACO
Escamillo SCIPIO COLOMBO
Micaela GABRIELLA TUCCI
Zuniga PAOLO MONTARSOLO
Morales ARTURO LA PORTA
Frasquita SANTA CHISSARI
Mercedes ANNA DI STASIO

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Georges Bizet – Carmen (mapă 2 discuri + libret)”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *