Descriere

În cunoscuta sa carte despre Bach, Albert Schweitzer constată că lucrările concertante pentru vioară ale marelui, compozitor diferă în întregime de concertele moderne; ele nu sînt de fapt decît piese pentru orchestră mică, în care una sau două viori sînt tratate solistic, (în unele privințe, forma; concertelor lui Bach continuă pe aceea a concertelor lui Vivaldi).

Concertele pentru vioară solo .datează din perioada 1717 — 1723, petrecută de Bach la Köthen, si au fost scrise pentru mica orchestră a prințului Leopold Dintre acestea, Concertul în mi major a fost reconstituit pe temeiul Concertului în re major pentru clavecin cu acompaniament de coarde. Negăsindu-se însă nici pentru această -ultimă lucrare redactarea finală sau știmele autografe, s-au folosit trei diverse copii de pe manuscrise, aparținînd colecției muzicale din Hamburg a lui Philipp Emmanuel Bach, unul din fiii marelui Johann Sebastian.

Concertul în mi major recurge, în afară de instrumentul solist: violino concertante, la o formație de coarde care cuprinde două grupe-de viori, una de viole și una, de bași (violoncel! și contrabași).

Prima parte, Allegro, a concertului, debutează cu o frază energică, viguroasă, intonată de tutti-ul orchestrei. Fragmente caracteristice din această frază — începutul, diverse formule decadență etc. — vor ^fi reluate periodic și variat de-a lungul întregii mișcări, aproape întotdeauna în sonorită¬țile pline ale totalității formației. Prin „contrast, interludiile plasate între revenirile motivului inițial sînt destinate instru¬mentului solist și, de cele mai dese ori, sînt orchestrate trans¬parent. Acest principiu — alternarea continuă a unei idei principale cu interludii contrastante — este aplicat de Bach în cursul celor trei secțiuni ale mișcării, dintre care ultima o reproduce identic pe prima, iar cea mediană introduce interludii mai dezvoltate și în alt caracter. TUrmătoarea parte, Adagio, expune la bașii orchestrei o temă grava/solemnă, care se va repeta necontenit în bas și din ce în ce mai fragmentar, pentru ca să revină în întregime în epilogul mișcării. Deasupra acestei teme, vioara solistă desfășoară una din acele melodii tipice pentru arta lui Șach, o elegantă linie continuă, ornamentată în stilul baroc al epocii.

Finalul, Allegro assai, reia simplificat principiul de construcție al primei mișcări. Tema-refren, o melodie dansantă și cu un caracter robust, prin care începe si se termină ultima parte, reapare neschimbată în total de cinci ori. Revenirile acestei teme, intonate fără excepție de plenul orchestrei, permit intercalarea a patru interludii destinate viorii soliste, a cărei linie melodică se suprapune peste un acompaniament transparent.

Concomitent cu activitatea de compozitor și pedagog, Johann Sebastian Bach a desfășurat și o susținută activitate de interpret. Considerat printre cei mai de seamă organiști și claveciniști ai timpului său, interpretul și pedagogul Bach a eclipsat chiar în ochii contemporanilor lui pe compozitorul Bach, rămas aproape necunoscut. El a găsit timp în tinerețea sa și pentru studiul^ viorii, ocupînd temporar postul de violonist în orchestra de la Weimar.
Nu se cunoaște astăzi cît de bine stăpînea Bach arta cîntatului la vioară; e însă sigur că a cunoscut toate resursele tehnice și expresive ale instrumentului. Numai astfel se explică uimi¬toarea îndrăzneală a ideilor și scriiturii din compozițiile sale destinate viorii, în special din acele inegalate 3 Partite și 3 Sonate pentru vioară solo.

Sonatele și Partitele pentru vioară solo, scrise la Köthen în preajma anului 1720, dovedesc în primul rînd strălucita reușită a lui Bach în transpunerea stilului polifonic al orgii în limitele tehnice și de construcție ale unui instrument de coarde cu arcuș. Neînțelegerea acestei reușite l.-a făcut pe Robert Schumann, mare admirator al operei cantorului din Leipzig, să publice în 1845 o ediție a Sonatelor și Partitelor — de altfel prima ediție apăruse după mai bine de 50 de ani de la moartea lui Bach! —adăugind….. un acompaniament de pian! Dificultățile interpretării acestor opere constau deci în redarea concepției lor polifonice, adică în reliefarea vocilor contrapunctice suprapuse latent sau explicit, cu toate că, grafic, desfășurarea muzicii e uneori redusă la o simplă linie melodică. In acest sens, Ciacona, ultima parte din Partita nr. 2 în re minor, este o piatră de încercare în repertoriul violonistic.

Deseori executată separat, Ciacona trebuie totuși privită drept încoronarea întregii Partite din care face parte și care cuprinde o Allemandă, o Courantă, o Sarabandă, o Giga și în fine Ciacona, apogeul edificiului. Ca origină, Ciacona este un dans lent, iar ca formă, o succesiune de variațiuni pe o temă unică. Bach împarte variațiunile sale în trei mari secțiuni: cele extreme, scrise într-o tonalitate minoră (re minor), sînt grave, serioase și severe, iar cea mijlocie, aparținînd unei tonalități majore (re major), este însorită, luminoasă și degajă o nestăvilită bucurie.

în felul ei, Ciacona lui Bach este o lucrare unică și nu poate fi comparată decît cu Passacaglia lui pentru orgă. Bogăția invenției, frumusețea sonoră sau profunzimea expresiei cuceresc la fiecare audiere a acestei opere, care, ca formă instrumentală, n-a mai fost continuată de generațiile următoare. De abia în secolul nostru, odată cu revenirea la stilul polifonic, Bartok, Prokofiev și alți compozitori contemporani și-au propus să reia străvechea idee de a dedica viorii solo ample creații muzicale gîndite polifonic.

Violonistul mexican Henryk Szeryng, cunoscut și prețuit în întreaga lume, face parte din galeria celor mai de seamă interpreți ai zilelor noastre. Repertoriul său este prodigios: 32 de concerte pentru vioară și orchestră și multe alte piese pentru vioară solo sau muzică de cameră. Tot atîț de prodigioasă este și activitatea sa: a concertat pînă acum în 42 de țări din 4 continente.

Mai întîi elev al lui Cari Flesch la Berlin, Henryk Szeryng a fost apoi elevul’., lui Gabriel’ Bouillon la Paris, primind (în 1937) premiul l al. Conservatorului. Tot la Paris și-a completat cunoștințele muzicale, studiind compoziția cu Nadia Boulanger.

Din 1946 Henryk Szeryng s-a stabilit în Mexic, unde desfă¬șoară si o activitate pedagogică, în calitate de profesor de vioară la Facultatea de muzică a Universității Naționale Autonome.

Henryk Szeryng este cunoscut publicului românesc încă din 1933, revenind în ‘țara noastră de mai multe ori, printre care și la cel de-al doilea Festival internațional „George Enescu” (1961).

Lucrările prezentate pe discul de față au fost înregistrate cu acest ultim prilej, ca un omagiu adus marelui nostru muzi¬cian, pe care l-a cunoscut și admirat.

ȘTEFAN NICULESCU

Le violoniste mexicain Henryk Szeryng fait partie de la pléiade des \plus grands interprètes de nos jours. Son répertoire est prodigieux: 32 concertos pour violon et orchestre, à côté de nombreuses autres œuvres pour violon seul ou musique de chambre. Tout aussi prodigieuse est aussi son activité: II a donné des concerts dans 42 pays sur 4 continents.

Elève de Cari Flesch à Berlin, Henryk Szeryng est devenu ensuite disciple de Gabriel Bouillon à Paris, pour obtenir en 1.937 le Premier Prix du Conservatoire. En même temps, il a complété son éducation musicale, en étudiant la composition avec Nadia Boulanger.
En 1946, Henryk Szeryng s’est établi au Mexique, où il a été nommé professeur de violon à la Faculté de musique de l’Université Nationale Autonome.
Henryk Szeryng est connu du public roumain depuis 1933. Par là suite, il est revenu plusieurs fois en Roumanie, entre autres au deuxième Festival international „Georges Enesco” (1961). A cette occasion il a enregistré les œuvres présentées sur ce disque, comme un hommage apporté à la mémoire du grand musicien roumain, qu’il a connu et admiré.