Descriere

Muzica lui Felix Mendelssohn-Bartholdy — unul din reprezentanții de seamă ai romantismului german din prima jumătate a secolului al XIX-lea — se caracterizează prin dinamism, amploare melodică și strălucire orchestrală, atribute care i-au asigurat o largă popularitate.

Concertul pentru vioară și orchestră în mi minor op. 64, întrunind în cel mai înalt grad aceste calități, este pe drept cuvînt considerat una dintre cele mai de seamă lucrări ale genului Scris în 1844, concertul s-a executat în primă audiție la 13 martie 1945 la Leipzig — solist fiind Ferdinand David, renumit violonist al timpului — și a fost primit cu mare entuziasm de căire publicul german De atunci, nelipsită din repertoriul marilor violoniști, această lucrare continuă să cucerească prin noblețea, spontaneitatea și bogăția inspirației lirice, îmbinate cu o înaltă virtuozitate violonistică Concertul este alcătuit din cele trei părți tradiționale, concepute înlănțuit.

Prima parte (Allegro molto appassionato) începe prin expunerea temei principale de către instrumentul solist, pe un acompaniament figurat al coardelor. Această melodie avîntată, plina de vigoare și prospețime, e reluată de orchestră și urmată da cea de a doua temă, mai liniștită, străbătută d3 o ușoară melancolie. Pe baza materialului tematic enunțat în expoziție, dezvoltarea se desfășoară cu bogăția și intensitatea caracteristice melodismului romantic. Pe lîngă faptul că prilejuiește afirmarea virtuozității solistice, cadența, integrată ‘organic discursului muzical, face legătura între dezvoltare și repriză. Aceasta din urmă, mai concentrată decît expunerea, este urmată de o amplă coda, care încheie prima parte într-un tempo vijelios. Din sonoritatea puternică a ultimelor acorduri se desprinde glasul fagotului, care, printr-o notă ținută, contopește prima parte cu cea de a doua (Andante). Aici instru¬mentul solist expune o melodie caldă, nostalgică, de mare forță expresivă. In partea mediană, atmosfera se tulbură : între orchestră și instru¬mentul solist intervine un pasionat dialog. Apoi se reia melodia senină de la început. Un episod scurt (Allegretto non troppo) amintește, prin unele intonații, de prima parte a concertului și ne introduce în finalul concertului, scris în formă de rondo-scherzo (Allegro molto vivace). După cîteva ezitări, prin care vioara își exprimă parcă mirarea față de ritmul sacadat pe care i-l impun instrumentele de suflat, finalul se desfășoară deosebit de dinamic Verva melodică și caracterul de virtuozitate al partidei solistice sînt susținute de o sclipitoare scriitură orchestrală

VASILE MEREUȚĂ

Născut în 1835 la Lublin (Polonia), Henryk Wieniawsky a fost unul dintre cei mai străluciți violoniști ai vecului trecut. Admis, în mod cu totul excepțional, la vîrsta de 8 ani, la Conservatorul din Paris, el obține, la 11 ani, premiul întîi. Wieniawsky s- începînd din 1850, el călătorește mult în Europa, dînd concerte pretutindeni împreună cu fratele său, Josef Wieniawsky, remarcabil pianist. Numit în 1860 solist al orchestrei simfonice din Petersburg, Wieniawsky și-a cucerit o faimă crescîndă. în 1872 a întreprins împreună cu priete¬nul său Anton Rubinstein, celebrul pianist rus, un turneu de concerte în America. O vreme a fost profesor de vioară la Conservatorul din Bruxelles, în locul lui Vieuxtemps. Obosit, și cu sănătatea ruinată, a murit la Moscova, în 1880, într-o com¬pletă sărăcie.
Wieniawsky a înscris în literatura viorii 35 de lucrări. Compozițiile sale, expresie a unei mari sensibilități, sînt pătrunse de melodii cantabile, cs origină populară, cu o pronunțată notă lirică, uneori nostalgică. Ele sînt influențate în același timp de stilul virtuoz al violonistului. Formele muzicale preferate de Wieniawsky au fost varia» țiunile și fantezia

Wieniawsky a lăsat, printre altele, două lucrări concertante de mari proporții : Concertul pentru vioară și orchestră nr. 1 în fa diez minor (op 14) și Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră în re minor (op. 22).

Cel de-al doilea este lucrarea cea mai reprezentativă a compozitorului ; ea constituie unul dintre modelele școlii romantice de vioară. Expresia muzicală de esență lirică este îmbinată organic cu stilul virtuoz.

Scris în 1870, concertul a fost dedicat marelui violonist Pablo de Sarasate. El este construit în forma tripartită clasică.

Partea l (Allegro moderato) se bazează pe două teme pregnante, expuse pe rînd de către solist și orchestră, apoi dezvoltate. Trecerea la partea a doua se face fără oprire.

Partea a ll-a (Andante non troppo) desfășoară p temă tandră, de un lirism gingaș. Intonată nos¬talgic de vioară, ea se împletește cu o altă me¬lodie, unduioasă, expusă de orchestră. Mișcarea, la un moment dat mai animată, revine spre sfîrșit la calmul inițial.

Finalul (Allegro alia zingarese) se sprijină, așa cum indică și subtitlul, pe melodii cu rezonanță lăutărească țigănească. Tema principală, zglobie, revine ca un refren de Rondo. Cea secundară aduce atmosfera aprinselor jocuri populare ma¬ghiare.

Născut la București, în 1925, Ion Voicu a urmat Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, după care a făcut studii de perfecționare la Moscova cu marii maeștri sovietici Avram Ilici lampolski și David Oistrah.

Deosebit de muzical, dotat cu o facilitate a execuției care iese din comun și dispunînd de un ton plin de strălucire, Ion Voicu și-a asimilat un repertoriu vast: concerte de Bach, Mozart, Beethoven, Paganini,Ceaikovski, Brahms, Mendels¬sohn-Bartholdy, Lalo, Wieniawsky, Haciaturian, Sarasate, Prokofiev etc.
La temelia interpretărilor sale stau siguranța fra¬zării, elanul și velocitatea execuției, precum și o căldură generoasă a expresiei.

J.-V. PANDELESCU

Né à Bucarest en 1925, Ion Voico a fait ses études au Conservatoire ,,Ciprian Porumbesco” de Bucarest et ensuite à Moscou, avec les maîtres soviétiques Abram lampolsky et David Oistrach.

Doué d’une facilité de l’exécution peu commune et disposant d’une sonorité brillante, Ion Voico possède un vaste répertoire : des concertos de Bach, Mozart, Beethoven, Paganini, Tchaikovsky, Brahms, Mendelssohn-Bartholdy, Lalo, Wieniawsky, Khatchatourian, des sonates et différentes autres œuvres de musique de chambre de Mozart, Chausson, Sarasate, Prokofiev etc.

Ses interprétations sont caractérisées par I élégance du phrasé, l’élan et la vélocité de l’exécution, la générosité de l’expression. Apprécié, pour ses dons remarquables, par le public de la plupart des pays de l’Europe et des Etats-Unis d’Amérique, Ion Voico se nombre parmi les virtuoses contemporains de r’archet.