Descriere

Unul dintre rarele discuri în care viitorul celebru dirijor Romeo Rîmbu este… oboistul Romică Rîmbu !

Potrivit unei evaluări recente (Bruce Hayness ; 1988), între 1770—1800 au fost compuse 194 de lucrări concertante pentru oboi și orchestră. Pe discul de față au fost înregistrate cele mai celebre reprezentante ale acestei perioade de aur a genului.
Trebuie să spunem însă de la bun început că cel numit Concertul în do major Hob. VII g : CI de Joseph Haydn (?) nu este’ recunoscut drept o compoziție a marelui clasic vienez. Autograful nu se cunoaște, iar pe coperta copiei de epocă, care ni s-a păstrat, nu¬mele lui Haydn a fost adăugat, evident, ulterior, peste un alt nume care azi nu mai poate fi descifrat. Avînd în vedere aceste fapte, autoritățile supreme ale cer¬cetării haydniene — Pohl, Hoboken, Geiringer — contestă fără drept de apel autenticitatea lucrării. Totuși, nu există oboist pe care concluziile negative ale cer¬cetării filologice 1-ar fi îndepărtat de ea, aceasta rămînînd „concertul nr. l” al repertoriului de oboi, preferat de mulți chiar capodoperei lui Mozart. Dacă ne gîndim la vehemența cu care s-a contestat, de către muzicologi de mare prestigiu, autenticitatea Con¬certul de violoncel în re major Hob. VII b : 2 de Haydn și cum au amuțit aceste opinii după ce, prin-tr-o întîmplare fericită, partitura autografă a fost regăsită, trebuie să încurajăm această fidelitate. La urma urmelor, oricine să-1 fi compus, concertul este cuceritor.
Partea I. Allegro spirituoso, ni se prezintă ca o formă de sonată cu dubla expoziție caracteristică concertului clasic, avînd cîteva caracteristici lesne de remarcat, în expoziția orchestrei, temei principale îi urmează, în tonalitatea dominantei, o altă temă secundară decît în expoziția a doua, a solistului acompaniat. Și în repriză, oboiul evită tema secundară a orchestrei și- viceversa. O altă notă de originalitate: atît în expoziție cît și în repriză, intrarea temei principale este precedată de o introducere a instrumentului solo care cuprinde și o scurtă cadență. Cu atît mai simplă este forma Andante-lui, care ar putea fi intitulată „Romanță”, în sensul clasic al cuvîntului. îh timp ce oboiul își etalează cu generozitate incomparabilele-i resurse expresive, rolul orchestrei se reduce la acompaniament și la executarea unor măsuri concluzive la sfîrșitul strofelor A și B ale formei de lied A B C A. Intitulat Rondo, Allegretto-ul final nu are atributele acestei forme muzicale. El este un menuet cu patru variațiuni, avînd și o secțiune „minore” intercalată între variațiunile III și IV și o revenire a temei la sfîrșit.
Spre deosebire de această compoziție, a cărei origine este învăluită în mister, Concertul în do major KV 285 a (314) de Mozart are o descendență bine documentată. Compusă în vara anului 1777, pentru oboistul Giuseppe Ferlendis, coleg cu Mozart în orchestra arhiepiscopală de la Salzburg, lucrarea a devenit — precum relatează însuși compozitorul într-o scrisoare adresată tatălui său — „calul de bătaie” al oboistului mannheimez Friedrich Ramm, care în iarna următoare a interpretat-o de cel puțin cinci ori, cu răsunător succes. Prelucrată de Mozart pentru flaut și orchestră, în re major, versiunea originală, cu oboi, a fost dată uitării. Ea a reapărut în repertoriul vieții muzicale datorită strădaniilor muzicologului Bernhard Paumgartner, care în 1920 i-a descoperit materialul de știme și i-a reconstituit partitura, în prezent, cele două versiuni se întrec în popularitate și se bucură de aceeași atenție și admirație a melomanilor.
Compusă din clasicele trei mișcări, lucrarea continuă seria concertelor de vioară din 1775 și avansează, ici-colo, trăsături stilistice ale concertelor’ de pian compuse în anii 1780. Materialul tematic este foarte bogat în caractere, de la unele reprezentative pentru rococoul german, pînă la influențe ale operei comice franceze; totuși, această abundență de caractere este perfect convergentă și nu afectează cîtuși de puțin claritatea formelor clasice. Și sub aspectul raportului dintre materialul tematic și pasajele de virtuozitate ale instrumentului solist, concertul denotă un echilibru exemplar. Integrarea unor secțiuni polifonice în spumosul rondo final este o manifestare supremă a ingeniozității tînărului Mozart, avînd 21 de ani în momentul compunerii acestui concert.

The Chamber Orchestra of the Oradea Philharmonic is led as a rule by its director, Ervin Acel, a conductor well known to music lovers in all Romania’s musical centres and a welcome guest of many orchestras abroad, in America and the Far East included. Record collectors particularly appreciate the ensemble’s recordings of the Bach repertoire — the complete harpsichord concertos, including those for two and three harpsichords — and from the classical repertoire, the orchestra making a point of honour of propagating the works of the two classical composers who lived and worked in Oradea for a few years — Michael Haydn and Karl Ditters von Ditters-dorf.
Oboist Romică Rîmbu graduated from the George Dima Conservatory in Cluj-Napoca in 1978 as a pupil of Aurel Marc, a complete virtuoso of his instrument and a reputed pedagogue. Ever since he has twinned his career to Oradea municipality where he has been serving as first oboist of the Philharmonic jand man-taining a busy soloistic schedule. Romică Rîmbu was awarded the first prize of the 1981 and 1983 all-country editions of the Song to România National Festival, concertized in numerous cities in România as well as in West Germany and Austria (where he debuted at Musikverein in Vienna in 1985 with the Mozart Concerto). He has recorded for the Electrecord label the G Major Concerto by Dittersdorf (ST-ECE 02895). His recordings for Romanian Radio include the concertos by Cimarosa, Haydn and Mozart, as well as chamber compositions by Vivaldi, Schumann, Poulenc and Sigismund Toduță. From the beginning of his career the critics noted the special quality of his oboe sound, pure, sweet and highly flexible, and his elevated, sensitive phrasing. His education of an elite orchestrator ensures his perfect collaboration with the accompanying ensemble. As a virtuoso he commands the whole arsenal of technical and expressive means of the oboe. His own specific cadenzas, with which he plays the Mozart Concerto, are relevant for Romică Rîmbu’s creativeness.
FRANCISC LASZLO

English version by Magda Morait