Descriere

Secolul al XVIII-lea, ca perioadă a emancipării ge¬nurilor instrumentale, ne pune în fața unei nebănuite diversități a împrejurărilor care solicită prezența mu¬zicii în viața de fiecare zi. Dacă în concertul orches¬tral cultivat de Corelli și Vivaldi, de Bach sau Händel ca și în suitele acestora se putea întrezări o anume vocație „ambientală ” în accentul solemn sau festiv al sonorităților instrumentale, în arta succesorilor aces¬tora — începînd cu fiii marelui Bach și continuînd cu Haydn și Mozart — se profilează multiple destinații sociale cărora compozitorii trebuia să le facă față prin inventivitatea lor prodigioasă. „Casațiunea” (de la „gassatim” — muzică de stradă), divertismentul, serenada, alături de atîtea alte denumiri ce indică sfera dispozițiilor și intereselor variate satisfăcute de muzică, sînt adesea înglobate în titlul generic de „Tafel-musik” (muzică de ospăț), evocator de vechi tradiții îmbrățișate de corporațiile de muzicieni și în același timp de ținută elevată a gustului muzical.
Wolfgang Amadeus Mozart, copilul minune care la fragedă vîrstă își uimea auditoriul și prin precocitatea geniului componistic, se adaptează de timpuriu la sensibilitatea muzicală a epocii, la cerința de a amplifica prin contribuții proprii acel fond de melodicitate ‘specifică, plină de vigoare și voioșie, în care recunoaștem astăzi trăsăturile clasicismului muzical vienez. Divertismentele și serenadele mozartiene, adevărate giuvaiere ale repertoriului orchestral, sînt mostre entuziasmante ale stilului simfonic în devenire. Prin ele se cizelează o exprimare directă, avîntată și armo¬nioasă, a melodicității tipic instrumentale, care renunță la artificiile polifoniei imitative din stilul concertant al perioadei Barocului, în succesiunile de mișcări dansante ce amintesc, prin tonalitatea unică și contrastele de ritm forma suitei, Mozart ne înfățișează o artă a frazării și a dezvoltării simfonice care nu’ urmărește liniile unei dramaturgii foarte elaborate, ca în ultimele lui lucrări, ci doar conturul unor pro¬filuri desăvîrșite prin vitalizarea ritmică și șlefuirea detaliului. Estetica mozartiană, care își propune „să nu ofenseze auzul nici chiar în cele mai dureroase împrejurări, ba dimpotrivă, să-1 încînte”, își află aci un teren de predilecție, pe care nu-1 va părăsi în tot decursul drumului creator : multitudinea impresionantă a lucrărilor camerale sau orchestrale străbătute de spiritul divertismentului și al bucuriei de a cînta își va afla culminația în binecunoscuta capodoperă a genului, „Mica serenadă” în sol major, compusă în 1787.
„Unica formă a muzicii este melodia” — avea să scrie Wagner, creatorul dramei muzicale și al „melodiei infinite”, referindu-se la discursul instrumental al muzicii mozartiene și haydniene. El este comentatorul cel mai pertinent în a sublinia rolul facturii dansante în toate elaborările simfonismului clasic. Ea constituie însăși substanța desfășurării, evoluînd între pulsația rapidă și egală a acompaniamentului și diversitatea atitudinală subliniată prin caracteristici gestuale, între care ritmul menuetului constituie o prezență nelipsită din majoritatea lucrărilor mozartiene. Cele două Menuete ce intră în componența Divertismentului KV 131 în re major (1772)1 denotă caracterul de prototip al acestui gen în componistica epocii, „pasul mărunt” („menus pas”) pe care-l cultivă alcătuind o trimitere la întreaga predilecție a epocii „stilului galant” pentru broderie și „diminuțiune”. Intercalarea menuetelor de o parte și de alta a Allegretto-ului central, generează o simetrie a cortegiului de mișcări, conferindu-i atribute de mică simfonie.

În Serenada KV 101 în fa major (1776) prezența contradansurilor ce se alătură bogatei creații mozartiene inspirată de filonul popular (dansuri germane, ländlere) introduce accente robuste, alteori nostalgice, potrivit substratului epic al genului.
Ansamblurile mozartiene sînt astfel dozate încît muzica de divertisment, care se naște sub auspiciile sonorității camerale și a înmănunchierii celor patru partide strict necesare împlinirii armoniei, permit cu ușurință amplificări ; orchestrale — practicate chiar de autor — de natură să sporească atractivitatea și fastul, potrivit ambianței care le solicită. Tonalitatea majoră, omniprezentă, cu rare inflexiuni contrastante spre îngîndurarea minorului, încununează admirabil atmosfera care, prin răsunetul ei festiv, tinde să cucerească inimile, înnobilînd fiecare dintre gesturile și împrejurările pe care le omagiază.

The two works recorded on this disc brilliantly represent the contribution made by Mozart’s genius to enriching the stylistic patrimony of his time meeting the most refined taste for divertissement, for the festive ambient sonorities of the| instrumental ensembles on the most varied social occasions.
The pieces are performed by the Oltenia Philharmonic Orchestra of Craiova — a city with long-standing cultural traditions — which, along the years, has played under the batons of the most representative Romanian conductors, such as Theodor Rogalski or Constantin Silvestri, but also under remarkable foreign maestros such as Ernst Marzendorfer, Kurt Adler, Stanislas Wislocki a.o. Numerous tours abroad have earned it the appreciation of music lovers in Bulgaria, Yugoslavia, West Germany, the Netherlands etc.
The ensemble’s current conductor, Modest Cichirdan, graduated from the Ciprian Porumbescu Conservatory in Bucharest in 1965 and made his debut as an instru-mentalist with the Timișoara Philharmonic, where he founded a chamber orchestra in 1968. In 1972 he be-came resident conductor of the Botoșani Philharmonic Orchestra and in 1986 he took over as director of the Craiova Philharmonic. His repertoire includes works from all periods and in virtually all styles, many of which he performed on concert tours abroad or re¬corded in the Radio or Electrecord studios.
ALEXANDRU LEAHU
English version by Magda Morait