Descriere

Creaţia pentru orgă a lui Johann Sebastian Bach este una din cele mai valoroase moşteniri muzicale lăsate de acest genial compozitor. Ea reprezintă o sinteză a tuturor cuce¬ririlor anterioare pe tărîmul muzicii de orgă şi totodată o revoluţie în tratarea acestui instru¬ment, ale cărui surse expresive sînt aici pe deplin dezvăluite.
Majoritatea lucrărilor pentru orgă au fost scrise de J. S. Bach în tinereţe şi în timpul cit a stat la Weimar (1708—1716). Doar spre sfîrşitul vieţii sale, el va simţi din nou o puternică atracţie pentru acest instrument, ceea ce îl de¬termină să compună un şir de lucrări pentru orgă care poartă pecetea desăvîrşitului. Tot atunci J. S, Bach revizuieşte şi transformă com¬poziţiile pentru orgă care au fost scrise cu ani în urmă. Moartea insă pune capăt acestei munci de cizelare.
Toccata şi Fuga în re minor fac parte din marea serie a „Preludiilor şi Fugilor” pentru orgă. Celebrul muzician Albert Schweitzer le-a împărţit în mai multe grupe, luînd ca criteriu trăsături stilistice, particularităţi în tratarea in¬strumentului şi în general evoluţia gîndirii ar¬tistice a compozitorului.
Astfel, în preludiile şi fugile compuse în ti¬nereţe se simte încă din plin influenţa unor înaintaşi şi contemporani ai artei organistice ca de pildă Frescobaldi şi Buxtehude. Dar şi muzica unui Corelli sau Vivaldi — pe care J. S. Bach o studiase cu mult interes — îi oferă un exemplu preţios, îndeosebi în ceea ce pri¬veşte claritatea în construcţia sonoră.
Asimilarea creatoare a acestor influenţe sti¬listice diferite va duce apoi la cristalizarea din ce în ce mai evidentă a unui limbaj muzical propriu, fapt confirmat de cel de al doilea grup de „Preludii şi Fugi”, care trădează deja trăsă¬turile particulare ale personalităţii artistice a lui J. S. Bach. în această serie de lucrări se în¬cadrează şi Toccata şi Fuga în re minor, care marchează (împreună cu mica Fugă în sol mi¬nor) o • nouă etapă în creaţia pentru orgă a compozitorului. Prin această lucrare grandioasă şi de mare respiraţie, a cărei vigurozitate şi forţă dramatică se manifestă cu spontaneitate în cadrul unei arhitectonici clare şi sever or¬ganizate, J. S. Bach a realizat o punte care duce spre noi cuceriri pe tărîmul muzicii pen¬tru orgă. în nici o altă lucrare de pînă atunci, el nu a folosit în aşa mare măsură întreaga bogăţie sonoră şi toate posibilităţile de combi¬nare a registrelor pe care le oferă instrumentul, ca în Toccata şi Fuga în re minor.
Către sfîrşitul secolului al XlX-lea, cînd muzica romantică ajunge la apogeul ei şi cînd apar germenii unor noi orientări estetice, ma¬rea tradiţie a artei organiştilor din epocile tre¬cute găseşte în compozitorul Cesar Franck un strălucit continuator, atît pe tărîmul interpre¬tării, cit şi pe cel al creaţiei.
Puţinele sale lucrări scrise pentru orgă reprezintă un aport de seamă în literatura acestui instrument, în special dacă ne gîndim la faptul că atît muzica clasică, cît şi cea romantică, mai ales, au contribuit în prea puţină măsură la îmbogăţirea acesteia cu opere de mare valoare.’
Alături de „Marea piesă simfonică”, cele trei corale în mi major, si minor şi la minor pentru orgă mare constituie partea cea mai de preţ din creaţia pentru acest instrument a lui Cesar Franck.
Concepute scurt timp înaintea morţii compo¬zitorului, ele sînt ultimele lucrări pe care le-a lăsat Cesar Franck. Procedeul marii variaţii, folosit în primele două corale, se face simţit în cel de-al treilea (construit în formă de lied) doar în secţiunea centrală, datorită „admirabi¬lei folosiri a ornamentaţiei melodice” cum spune Vincent d’Indy.
Privită în ansamblul ei, creaţia pentru orgă a lui Cesar Franck este expresia unei strălu¬cite îmbinări între spiritul muzicii marilor maeştri ai orgii din secolele al XVII-lea şi XVIII-lea şi sensibilitatea caracteristică gîndirii muzicale a compozitorului.

Organistul Helmut Plattner face parte din generaţia tînâră de artişti instrumentişti români. Interpretarea sa se caracterizează prin sobrietate şi mai ales prin obiectivitate iată de tex¬tul muzical. Stâpîn pe o tehnică finisată şi riguroasă, Helmut Plattner este departe de efuziunile romantice caracteristice pentru şcoala organiştilor de la începutul veacului, iar arta sa de a iolosi registrele urmăreşte întotdeauna adîncirea sensului expresiv al pieselor, cit şi crearea unor planuri sonore clar diferenţiate, care joacă astfel un rol hotărîtor în realizarea construcţiei muzicale.