Descriere

Virtuozitatea, ca scop in sine, era cu totul străina ţelurilor creatoare ale marelui compozitor romantic Robert Schumann : in vălmăşagul de lucrări, mai mult sau mai puţin valoroase, care solicitau atenţia publicului vremii sale prin etalarea ostentativă a strălucirii instrumentale, proiectul de a scrie concerte i se pare însuşi compozitorului oarecum temerar. Din Viena, el scrie in 1840 soţiei sale : „Concertul, aşa cum /’/ concep eu, este un amestec intre simfonie, concert şi sonata mole, Văd ca ni; sint in stare să scriu după gustul Instrumentiştilor virtuoşi de astăzi ; trebuie să-mi îndrept gindurile în altă direcţie”.
Mai tîrziu însă, întemeiat pe ideile sale creatoare bine conturate, Schumann îşi reia preocupările in domeniul literaturii de concert şi întreprinde, aproape în acelaşi timp cu intîia sa simfonie, şi compunerea unui concert de pian, a cărui primă parte apare in 1841 sub titlul” do „Fantezie pentru pian şi orchestră”. Abia cu patru ani mai tîrziu, la cererea soţiei sale. Schumann scrie şi celelalte părţi ale lucrării, dindu-i forma definitivă şi înscriind in istoria acestui gen muzical atit de iubit una din capodoperele cele mai desâvirşite.
In Concertul in la minor sint reunite toate trăsăturile remarcabile ale geniului schumannian ; caracterul avintat şi pasionat al sentimentelor, fantezia ţi nobleţea inspiraţiei, cantabilitatea aproape vocală a melodiilor instrumentale. In concepţia lucrării, compozitorul a continuat tradiţia marelui Beethoven, care in ultimele sale concerte de pian ajunsese la o echilibrare armonioasă a partidei solistice cu cea orchestrala. Ele se alia într-o continuă întrepătrundere şi colaborare, impărţindu-şi expunerea temelor, acompaniindu-se alternativ una pe cealaltă şi avind drept unic scop punerea cit mai expresivă in lumină o conţinutului poetic al muzicii.
Prima parte a Concertului, care poartă indicaţia Allegro attettuosa, se deschide printr-o scurtă introducere ritmică, in acordurile abrupte ale pianului. Apoi, prima temă, de mare expresivitate şi căldură interioară,, e intonată de suflători, fiind deîndată reluată de către pian. Această idee muzicală are o mare însemnătate in desfăşurarea ulterioară a lucrării, deoarece compozitorul foloseşte anumite elemente ale ei şi in ţesătura muzicală a următoarelor două părţi. O melodie lină a viorilor ne conduce apoi către tema a doua, cu un caracter fremătător de pasiune, care apare întîi la orchestră, fiind amplificată de pian Ele sînt expuse pe rind de solist, de orchestră şi chiar in dialoguri poetice, in care suflă lorii de lemn ou un rol însemnat. In dezvoltare revine, mai puternic decit la început, şi motivul ritmic cu care se deschide concertul. O cadenţă amplă o instrumentului solist reia pe rind ideile primei părţi. Mişcarea are o încheiere strălucitoare – coda – bazată pe prelucrarea intr-un tempo mult mai viu a ideii muzicale principale. 1 Partea a doua a Concertului, Andantino gratiosa, are caracterul unui intermezzo, a unei vremelnice liniştiri intre avîntul primei şi ultimei părţi, Prima temă o acestei mişcări, şăgalnică şi uşor dansantă, e expusă chiar de la început de către plan, căruia îi răspunde in ecou orchestra. Prin contrast, in episodul central al mişcării, violoncelele intonează o temă vibrantă, învăluitoare, însoţită de arabescurile discrete ale pianului. Revine apoi melodia de la început, din ce in ce mai tainică, la sfirşit abia şoptită.de suflători şi coarde.

Pregătindu-se parca să-şi ia avînt, pianul şi orchestra ezită o clipă.  Concertul in la minor este, desigur, capodopera litera¬turii concertante a lui Schumann ; marele compozitor romantic a dedicat însă instrumentului său preferat încă două lucrări de proporţii mai reduse, cu acompaniament de orchestră : Introducere şi Allegro appassionato în Sol major, opus 92, lucrare cunoscută în general sub titlul de Konzertstück (Piesă de concert), precum şi Allegro de concert, cu introducere, in re minor, opus 134. Fără să se ridice, din punct de vedere al valorii substanţei muzicale, la înălţimea Concertului, ambele aceste lucrări prezintă un interes deosebit din punct de vedere al îndrăznelii înnoitoare a formei şi al strălucirii pianistice, avind un rol de seamă in evoluţia acelui nou gen concertant, eminamente romantic, ce fusese inaugurat prin cunoscutul Konzertstück al lui Karl Maria von Weber.
Dintre cele două lucrări, Sviatoslav Richter — apreciat pentru tendinţa sa neobosită de a aduce la lumină, alături de opusurile consacrate ale literaturii pianistice, şi altele, mai puţin şi uneori pe nedrept necunoscute, – o interpretează pe prima, Piesa de concert în Sol major, opus 92. Ea este produsul impetuozităţii artistice puţin obişnuite a unui compozitor care, in epocile de mare elan creator, dădea la lumină opusuri importante elaborate intr-un timp uimitor de scurt. Piesa de concert a fost desăvîrşită, după cum ne spun biografii lui Schumann, in numai cîteva zile, între 18 şi 20 septembrie 1849. Lucrarea se caracterizează, din punct de vedere ol conţinutului, printr-o energie bărbătească deosebită ; ea este construită intr-o formă de sonată liberă, precedată de o Introducere lentă, cu un suflu melodic de reală poezie lirică. Cele două teme, ale Allegro-ului appassionato, – prima cu uri caracter viguros, energic, cea de a doua cu un ele¬ment mai pronunţat cantabil – alternează, în secţiunea de dezvoltare tematică, cu prelucrarea melodiei lirice din introducere. Contrastele tematice sint folosite cu măiestrie şi duc la episoade dezvoltătoare interesante, grăitoare pentru virtuozitatea componistică a lui Schumann.

ALFRED HOFFMAN