Descriere

Încă de la începuturile genului operei, compozitorii au simțit necesitatea de a’ introduce publicul în atmosfera spectacolului printr-o scurtă piesă orchestrală, executată în sală înainte de ridicarea cortinei. Denumită uvertură (din limba franceză : œverture = deschidere), piesa aceasta se baza, la origină, pe forme instrumentale mai vechi (toccata, canzona), pentru a îmbrăca apoi structura tripartită a uverturii italiene (repede-lent-repede) sau a uverturii franceze (lent-repede-lent). În epoca romantismului, uvertura s-a desprins de genul operei, devenind o piesă de concert independentă, ca o formă de manifestare a muzicii programatice, în timp ce alte uverturi — provenind din aceeași epocă — au fost destinate inițial prefațării spectacolelor de operă, dar au devenit cu timpul lucrări curente ale repertoriului de concert. Discul nostru oferă exemple consacrate ale ambelor tipuri de uverturi, scrise de trei din maeștrii necontestați ai . romantismului german.

Carl Maria von Weber (1786—1826) este compozitorul care a folosit pentru întiia oară mijloace personale, de o remarcabilă originalitate, pentru a transpune în mu¬zică acel complex de idei și sentimente ale epocii sale, denumit „romantism”. Centrul de greutate al creației sale se află în domeniul operei, pentru care a pus în acțiune neobișnuita sa capacitate de invenție melodică, dimensiu¬nile vaste ale fanteziei sale, instinctul său genial pentru coloritul instrumental, concretizat în individualizarea, necu¬noscută pînă la e!, a instrumentelor orchestrei simfonice. Dintre operele lui Weber a supraviețuit numai „Frei-schutz”, în timp ce celelalte lucrări destinate scenei lirice nu s-au putut menține in repertoriile teatrelor muzicale din cauza unor librete necorespunzătoare. Dintre aceste opere, două — „Euryanthe” și „Oberon” — trăiesc astăzi numai prin uverturile lor, care ne oferă o imagine eloc¬ventă a splendorilor lumii sonore weberiene.
Uvertura operei „Freischiitz” (1821) este de fapt un poem simfonic animat de ideea luptei dintre principiul binelui și acela al râului, în jurul căreia se țese acțiunea operei. Pe fondul unei teme ilustrînd (la corni) clar¬obscurul atmosferei unei păduri, se înfruntă spiritul demoniac al lui Samiel, vînătorul negru, cu cîntecul de dra¬goste al purei Agatha. După alternarea temelor și a ambianțelor conform cu tradițiile simfonismului clasic, explozio în fortissimo a unui acord în Do major premerge jubilației finale, în care melodia de dragoste a Agathei îm¬brăca accente imnice.

O idee de bază asemănătoare a inspirat și uvertura „Euryanthe” (1823), evocare a cavalerismului romantic. O temă solemnă, eroică, și o cantilenă lirică, de generoasă invenție melodică, apar prelucrate într-o desfășurare simfonică abil țesută, pentru ca — în final — apoteoza temei eroice inițiale să marcheze victoria dragostei sincere, sta¬tornice, împotriva oricăror uneltiri dușmănoase.

Odată cu uvertura „Oberon” (1826) sîntem transportați în lumea feerică a personajelor din „Visul unei nopți de vară” de Shakespeare (care îl va inspira pe tînărul de 17 ani Felix Mendelssohn-Bartholdy să scris în același an o uvertură folosind aceeași sursă literară). Apelul lui Oberon (tema la corni) trezește spiritele adormite ale pădurii, care își fac apariția în gamele ascendente și des¬cendente ale flautelor și clarinetelor. O temă de marș, un Allegro con fuoco plin de elan, o melodie de învălui¬toare cantabilitate a clarinetului solo sînt urmate — ca o concluzie — de un adevărat imn al bucuriei ; dragostea și fidelitatea s-au dovedit din nou capabile să înfrunte cu succes orice încercări.

Apreciat multă vreme de către muzicologi aproape exclusiv pentru meritele sale ca „părinte al liedului”, Franz Schubert (1797—1828) a fost recunoscut abia de către generațiile ulterioare ca un simfonist de seamă, demn urmaș al lui Beathoven. Motivul principal ol acestei recunoașteri îl constituie desigur simfoniile sale. Pe un alt plan, măiestria sa în acest domeniu ne este însă dezvăluită și de muzica de scenă scrisă în 1823 pentru piesa de teatru „Rosamunde” a scriitoarei Helrnine von Chezy, aceeași care a conceput și nefericitul libret pentru opera lui Weber „Euryanthe”. Piesa a înregistrat o cădere spectaculoasă, dar muzica lui Schubert, de o încîntătoare inspirație melodică, și-a cîștigat o justificată popularitate, păstrată pînă în zilele noastre. De fapt, este vorba de trei piese cvasi-independente — o uvertură, un entr’acte și un balet —, din care discul nostru o prezintă pe cea dinții. Uvertura folosită de Schubert pentru „Rosamjunde” fusese în realitate compusă cu patru ani mai devreme în vederea spectacolului cu o piesă intitulată „Harpa ferme¬cate”. Este o lucrare care vădește urmele influenței lui Rossini în lejeritatea instrumentației ; atmosfera dominantă e3te la început plină de grație, pentru a se desfășura apoi într-un ton festiv, de mare strălucire.
Felix Mendelssohn-Bartholdy (1819—1847) este unul dintre primii compozitori care au conceput „uverturi caracteristice”, destinate ,,ab initio” sălii de concerte, fără nici o legătură cu scena de operă. Un exemplu concludent, în acest sens, îl constituie uvertura „Hebridele” (sau „Grota lui Fingal”), op. 26, scrisă în anul 1833, cu prilejul călătoriei compozitorului în Scoția. Impresionat de pei¬sajul specific al insulelor Hebride, situate lîngă coasta de vest a Scoției, Mendelssohn a urmărit — și a reușit — să evoce în această uvertură frumusețea sumbră, aspra, a naturii nordice. Apreciată de Wagner drept „una dintre cele mai reușite creații muzicale pe care o posedăm”, uvertura l-a determinat pe Brahms să declare : „Aș da toate lucrările mele, dacă mi-ar fi reușit o operă ca uvertura „Hebridele”. Folosind cu precădere instrumente cu un colorit întunecat (fagotul, viola, violoncelul) pentru a pre¬zenta tema principală a uverturii, Mendelssohn realizează o prelucrare măiestrită a materialului motivic, luminînd peisajul romantic din mereu noi unghiuri de vedere. Titlul oferit ca o alternativă se referă la denumirea dată de irlandezi în secolele IX și X norvegienilor stabiliți în insulele britanice („Find-gail”.= străin blond). Numele Fingal, derivat de aci, apare folosit și in epopeea scriitorului scoțian Macpherson (sec. al XVIII-lea), ca un erou principal și părinte al legendarului bard Ossian, inspirator al multor scriitori și muzicieni romantici.

Cealaltă uvertură a lui Mendelssohn-Bartholdy prezentată pe acest disc — „Ruy Blas”, op. 95 — a fost scrisă ca o prefață muzicală la un spectacol al celebrei drame a lui Victor Hugo. Lucrarea — compusă numai în trei zile — se distinge printr-o pregnanță ritmică rar întilnită în alte creații ale compozitorului. In rest, sentimentalismul unor pagini, ca și patosul dramatic al altora, corespund cu atmosfera piesei de teatru care a inspirat uvertura.
Întregul program de uverturi editat pe acest disc se bucură de aportul dirijoral al strălucitului șef de orchestră român Ionel Perlea (1900—1970), unul din reputații maeștri ai baghetei din secolul nostru, muzician de superioară probitate artistică, a cărui carieră s-a desfășurat — in cele mai mari centre culturale ale lumii — sub semnul respectului nețărmurit pentru valorile perene ale muzicii. Caracterizat printr-o nedezmințită modestie în viața sa particulară, Ionel Perlea era de o maximă exigență la pupitru, solicitînd din partea orchestrei valorificarea celor mai infime detalii ale partiturilor interpretate. Este ceea ce se poate constata și din audierea înregistrărilor discului de față, realizate cu concursul Orchestrei simfonice din Bamberg (R. F. Germania), cu care maestrul român a colaborat în repetate rînduri.

EDGAR ELIAN

Les œvertures romantiques éditées sur ce disque ont été enregistrées sous la direction du grand chef-d’orchestre roumain Ionel Perlea (1900—1970), un des plus réputés maîtres de la baguette de notre siècle, musicien d’une supérieure probité artistique, dont l’a carrière s’est déroulée — dans les plus grands centres culturels du monde — sous le signe du respect illimité pour les valeurs pérennes . de la musique. Caractérisé par une modestie sans bornes dans sa vie privée, Ionel Perlea était d’une exigence maximale au pupitre, en sollicitant de l’orchestre la mise en valeur des plus insignes détails des partitions interprétées. C’est ce qui peut être constaté à l’audition des enregistrements de ce disque, réalisés avec le concours de l’Orchestre symphonique de Bamberg (Alle¬magne Fédérale), avec lequel le maître roumain a collaboré pendant de longues années.