Descriere

SERENADA s-a născut pe pămîntul însorit al Spaniei și Italiei. Sînt multe fete în Granada / Și la Sevilla se găsesc / Pre care ades c-o serenadă / Amorezații le-amăgesc scria Negruzzi, iar compozitorul și muzicologul englez Charles Burney (1726 — 1814) vorbea despre fastul serenadelor venețiene la care contribuiau formați: alcătuite din viori, flauti, bași, corni și alte instrumente. Deplîngînd acum două veacuri dispariția obiceiului de a cînta dragostea pe sub ferestre și balcoane, la adăpostul umbrelor serii, Jean Jacques Rousseau era martorul epocii în care serenada se transplanta din folclor în creația compozitorilor. Ea își făcea loc printre celelalte genuri culte, dezvoltînd trăsăturile cele mai valoroase de melodicitate, gingășie și plasticitate sugestivă a modelelor populare.

Literatura universală cunoaște astăzi numeroase serenade vocale, intrumentale sau orchestrale, datorau- compozitorilor din diverse epoci și aparținînd unor popoare diferite: Haydn, Mozart, Schubert, Brahms, Dvorak, Ceaikovski, Debussy, Elgar, Richard Strauss. Unele sînt piese rnici de sine stătătoare sau înglobate în lucrări mai mari, altele, alcătuite din mai muie părți, reprezintă un fel de mici simfonii. Saturate de lirism, îmbibate de simțiri poetice, de veselie, ardoare viguroasă sau melancolie, ele produc o impresie agreabilă asupra ascultătorului, lăsînd (tenurilor dramatice mai ample — simfoniei sau operei — redarea pasiunilor violente, a conflictelor vieții oamenilor, a stărilor austere. E vorba, cu alte cuvinte, de o muzică de divertisment. Deși construită după regulile generale ale compoziției, muzica din această categorie nu se supune rigorilor severe de formă. Tematica e simplă și plină de atractivitate, elaborată direct, dezvoltările restrînse, iar proporțiile formelor se echilibrează în funcție de caracterul genului.

 

Wolfgang Amadeus Mozart (1756 —1791) autorul atîtor opere, concerte și simfonii, și-a legat numele de cîteva zeci de lucrări cu caracter de divertisment, menite să satisfacă practica muzicală a societății vremii sale. Căci reuniunile cercurilor de amatori de muzică deveniseră obișnuite nu numai în saloanele Vienei, ci și în viața familiilor austriece și germane, a oamenilor de rînd din veacul al XVIII-lea. Se știe, de pildă, că studențimea prețuia, alături de serenadele propriu zise, de suitele de dansuri alcătuite în special din menuete, și acea categorie mai largă de lucrări înglobate în ceea ce numim astăzi muzică de divertisment. Datînd din luna august 1787, Mica serenada (Eine Kleine Nachtmusik) a fost scrisă de Mozart la Viena cu un prilej care a rămas necunoscut posterității, în genul său, ea reprezintă un model desăvîrșit de muzică de agrement, care se plasează deasupra galanteriei facile a compozitorilor la modă, agreate de aristocrația frivolă din vremea lui Mozart.

În desfășurarea acestei serenade pentru coarde recunoaștem cele 4 mișcări ale unei simfonii clasice: l. Allegro, II. Andante (Romanța), III. Allegretto (Menuetto) și miniaturale ale genului, aceeași înrudire cu simfonia.

Prima mișcare se deschide cu un motiv asemeni unui semnal. El sugerează parcă caracterul solemn, de cortegiu, al acelor piese introductive numite «Intrada», din vechile suite de dansuri. Tema inițială a mișcării e înlocuită prin alăturarea unor motive exuberante și a unor frînturi melodice gingașe. După o creștere ce duce la o culme sonoră însorită, apare la viori o temă grațioasă, tema secundară a primei părți, construită după principiul formei de sonată. O dezvoltare foarte restrînsă lasă locul motivului-semnal, reexpoziția readucînd toate elementele temei principale și apoi ale celei secundare. Allegro-ul se încheie cu o mică coda, în care eleganța muzicii se îmbină cu vigoarea.

Partea a doua e o romanță de o excepțională suplețe: la început o melodie suavă, apoi un fel de « scherzino » ca o glumă galantă. După reluarea melodiei inițiale, se ivește un fior de neliniște (viorile secunde și violele freamătă, în timp ce viorile prime dialoghează înfrigurat cu basii). Dar tema suavă de L început, pe care am numi-o « cîntec fără cuvinte », revine, încheind romanța într-o atmosferă limpede.

 

lată apoi, Menuetul, cu alternările lui de robustețe bărbătească și unduire feminină. Trio-ul partea mijlocie, în care viorile prime cîntă mai mult în șoaptă, pare să fi fost direct inspirat din « ländler », binecunoscutul dans popular austriac.

Ultima parte a serenadei e o mică feerie muzicală în care autorul operei « Flautul fermecat » anticipează coloritul unor pagini aparținînd lui Weber sau Mendelssohn-Bartholdy. Sprințarul motiv de la început se va auzi ca un refren, după ce se va expune și o melodioară — tema secundară — aproape la fel de voioasă ca și prima. Dezvoltarea din ultima parte e mai amplă decît cea din prima mișcare. Le fel și coda, în care se repetă cu o însuflețire mereu crescîndă sugestivul motiv-refren,” devenind parcă un prieten bun al ascultătorului minunatei serenade a Iul Mozart.

Piotr Ilici Ceaikovski (1840 — 1893), marele simfonist rus care a înfățișat contradicțiile, — de neîmpăcat în vremea sa cu nedreapta alcătuire socială, — dintre aspirațiile luminoase ale oamenilor și neagra apăsare la care erau supuși, a nutrit un profund respect pentru însușirile de limpezime ale muzicii lui Mozart. Să nu uităm că Ceaikovski este autorul unei suite pe care a intitulat-o « Mozartiana», ca un omagiu adus clasicului vienez.

Cu toată predilecția sa pentru monumental, pentru formele desfășurate amplu, Ceaikovski a fost mereu atras de genurile simple ale muzicii instrumentale, vocale și orchestrale, în suitele sale se simte foarte bine legătura compozitorului cu genurile familiare ale cîntecului, dansului, improvizației lirice, a căror poezii-, vibrantă își trage seva din viața de zi cu zi.

în perioada de la sfîrșitul deceniului al 8-lea și începutul celui de al 9-lea al veacului trecut, Ceaikovski compune printre alte piese similare și Serenada pentru orchestră de coarde op. 48, Este de fapt o suită în genul muzicii de divertisment, fără să înțelegem cîtuși de puțin că ar fi vorba de o imitare, de o pastișare a modelelor maeștrilor din trecut. Individualitatea creatoare a marelui compozitor rus se manifestă aci ca și în celelalte lucrări ale sale.

Prima parte este o piesă în formă de sonatină (« Sonatină » e diminutivul cuvîntului sonată și definește o lucrare scrisă după aceleași principii, dar proporțiile și planul secțiunilor sonatinei sînt cu mult mai restrînse). La început, o introducere cu caracter grav — Andante non troppo —, apoi prima parte propriu zisă — Allegro moderato, cu două teme principale: una patetică, alta jucăușă, proaspătă. Readucerea introducerii la sfîrșit configurează unitatea acestei piese. Partea a doua a Serenadei e intitulată Vals (Moderato). Se știe că Ceaikovski a iubit acest gen de dans (atît de răspîndit și în Rusia unde a căpătat o puternică amprentă națională), folosindu-l în muzica instrumentală, de balet și chiar în simfonie (a V-a).

Următoarea parte e o Elegie. Ea începe cu o introducere — Larghetto elegiaco — după care viorile aduc, într-o mișcare ceva mai animată, o melodie duioasă cuprinsă de un sentiment de tristețe. Suferința resemnată capătă la un moment dat accente de revoltă. Ele se frîng însă de îndată, lăsînd iarăși locul tînguirilor elegiace.

Finalul serenadei are o introducere — Andante — care anticipează aci expunerea unei teme cu pronunțate trăsături populare. Această temă, denumită chiar de compozitor « temă rusă», e cîntată la început de viorile prime. După un episod în care se sugerează sonorități de balalaică (pizzicato), e expusă la violoncele o temă contrastantă sinuoasă. Finalul capătă apoi o extindere apreciabilă. Serenada se încheie în accentele frenetice ale dansului rus care lasă în urmă patetismul temei inițiale a lucrării, readusă din necesități de sporire a contrastelor, dar și pentru a defini și mai bine aspectul unitar al compoziției.

EUGEN PRICOPE

Née sur les terres ensoleillées de l’Espagne et de l’Italie, la Sérénade a inspiré de nombreux compositeurs célèbres, tels que Haydn, Mozart, Schubert, Brahms, Dvorak, Tchaikovski, Debussy, Elgar, Richard Strauss. Saturées de lyrisme, de sentiments poétiques, d’allégresse, d’ardeur vigoureuse ou de mélancolie, les sérénades produisent à l’auditeur un état d’agréable détente, laissant aux genres dramatiques plus amples — à la symphonie ou à l’opéra — la charge d’évoquer des passions violentes, les conflits de la vie humaine. C’est, en d’autres termes, une musique de divertissement construite d’après les règles générales de la composition, mais qui ne se soumet point aux rigueurs sévères de la forme.

Sur ce disque ont été réunies deux des plus célèbres œuvres de la littérature du genre: la « Petite sérénade nocturne» (Eine kleine Nachtmusik) KV 525 de Mozart, écrite en 1787 — un modèle parfait de musique d’agrément, qui se situe au-dessus de la galanterie facile, des compositions à la mode de l’époque — et la Sérénade pour orchestre à cordes, op. 48 de Tchaikovski, en réalité une suite dans le genre de la musique de divertissement, prouvant une fois de plus l’individualité créatrice du grand compositeur russe.

L’interprétation des deux sérénades appartient à un orchestre à cordes de Bucarest, sous la direction de Mirtea Cristesco, chef-d’orchestre permanent à la Philharmonic « Georges Enesco » de la capitale roumaine.