Descriere

În evoluția istorica a genului, Concertele pentru pian și orchestra de Mozart constituie, prin valoarea și diversitatea lor, o etapa deosebit de importantă, fiind totodată o oglindă vie a dezvoltării artistice a marelui muzician. Într-adevăr, creația celor 27 de lucrări rămase de la Mozart în acest domeniu se întinde pe o perioadă de 24 de ani, începînd din 1767, cînd compozitorul avea doar 11 ani, și pînâ în 1791, anul morții sale timpurii. Drumul parcurs în acest răstimp, de la primul la ultimul său concert de pian, are pentru Mozart o însemnătate asemănătoare cu aceea pe care o reprezintă, pentru Beethoven, evoluția celor 32 de Sonate pentru pian.

 

„Concertele pentru pian de Mozart – scria muzicologul Alfred Einstein — au însemnat apoteoza stilului pianistic concertant, in fuziunea dintre elementul solistic și cel orchestral, geniul mozartian atinge perfecțiunea, dind tot¬odată expresia unei game diverse de simțăminte omenești, capabile să transporte auditoriul pe un plan superior”.

 

Era firesc ca pianul să ocupe un loc important în creația unui compozitor care era în același timp și unul dintre cei mai mari pianiști ai epocii sale. Mărturiile contemporanilor referitoare la măiestria sa interpretativa sînt pline de entuziasm.

 

Primele patru concerte pentru pian, scrise în anul 1767, cînd Mozart avea — după cum am arătat — 11 ani, nu sînt lucrări originale, ci „adaptări” ale unor sonate de Johann Christian Bach sau de alți compozitori din secolul al XVIII-lea, astăzi uitați, ca Raupach, Honauer, Schobert sau Eckart. In perioada cuprinsă între 1773 și 1779, iau naștere primele șase concerte din seria celor originale — așa numitele concerte „salzburgheze” – dintre care al treilea (KV 242) e scris pentru trei piane și orchestră, iar ultimul (KV 365) pentru două piane și orchestră. Desigur, aceste lucrări dovedesc că Mozart a cunoscut cuceririle lui Johann Sebastian Bach în domeniul concertului cu mai mulți soliști, dar, în același timp, cuprind trăsăturile specifice stilului concertant mozartian: strălucirea partidei pianistice, ingeniozitatea tratării dialogului dintre protagonist și orchestră, forța expresivă, varietatea nuanțelor, grația și puritatea liniei melodice.

 

Concertul nr. 10 pentru două piane și orchestră în Mi bemol major, KV 365, compus în anul 1779 după întoarcerea lui Mozart din ultimul său turneu la Paris, a fost cîntat pentru prima dată la Salzburg de autor împreună cu sora sa Marianne. Este o lucrare al cărui colorit luminos, îmbinînd forța cu gingășia, se impune încă de la începutul primului Allegro, desfășurare muzicală plină de neprevăzut, datorită atît însuflețitului dialog al grupului solistic cu orchestra, cît și schimbului viu de replici între cele două piane. In partea lentă — Andante — bazată pe o temă cu caracter vocal, se fac remarcate interesante efecte de ecou și ornamentație. Cît privește finalul -Allegro — în formă de rondo, este o pagină plină de vervă și spirit. Din alternarea refrenului cu diversele cuplete, se degajă o irezistibilă veselie, amintind de atmosfera „Singspiel”-urilor mozartiene.

 

Răstimpul cuprins între anii 1784 și 1786 a însemnat pentru Mozart apogeul carierei de pianist virtuoz. Aflat la Viena, el se bucura, ca interpret al propriilor sale lu¬crări, de o apreciere unanimă, aparițiile lui în cadrul unor concerte în abonament – „Academii”, cum erau numite pe atunci – reunind un public numeros și entuziast. In cadrul acestor „Academii”, Mozart cînta, cu precădere, concertele sale pentru pian și orchestră. Numărul celor compuse în perioada de care ne ocupăm este impresionant: 12 din cele 27 de lucrări scrise în acest gen de marele compozitor. Trebuie subliniat că această fecunditate mergea mînâ în mînă cu adîncirea conținutului emoțional al muzicii. Mozart a izbutit să ridice genul concertului de la rangul unui „divertisment” la acela al unei opere de artă complexe, în care își găsește expresie gama cea mai diversă de simțăminte omenești.

 

În evoluția creației concertante mozartiene, anul 1785 a marcat un moment de culme. Este anul în care au apărut trei din cele mai mari capodopere ale lui Mozart în acest domeniu: Concertele nr. 20 în Re minor (KV 466), nr. 21 în Do major (KV 467) și nr, 22 în Mi bemol major (KV 482). Referitor la acesta din urmă, Leopold Mozart îi scria fiicei sale: „Wolfgang a fost nevoit să dea in grabă trei concerte. Cu acest prilej, a compus un nou concert de pian, in Mi bemol, al cărui Andante a trebuit să fie bisat”. Mulțumită acestei scurte indicații, aflăm că publicul vienez nu a rămas nepăsător, ascultînd, pentru prima oară, una din paginile cele mai mișcătoare din întreaga creație mozartiană.

 

Terminat la 16 decembrie 1785, Concertul nr. 22 pentru pian și orchestră in Mi bemol major, KV 482 este cel mai amplu ca dimensiuni. Partea întîi — Allegro – se distinge prin bogăția materialului tematic. Muzicologul Arthur Hutchings atrage atenția asupra prezenței a nu mai puțin de șapte idei muzicale în introducerea orchestrală. Pianul solist îmbogățește tematica acestei mișcări cu idei proprii desfășurate într-un veșmînt instrumental de mare strălucire. Centrul de greutate al întregului concert cade asupra minunatului Andante, scris în formă de temă cu variațiuni, impresionant prin expresivitatea sa plină de noblețe, prin accentele sale patetice, prevestitor beethoveniene. Finalul — Allegro — în formă de ronda, este construit pe o temă dansanta, a cărei notă de umor vrea parcă să ne amintească faptul că Mozart lucra în același timp la desăvîrșirea operei sale „Nunta lui Figaro”. Un scurt episod -Andantino cantabile – în care un rol important revine instrumentelor de suflat, întrerupe vremelnic voioșia exu¬berantă a acestui final.

 

Apreciată interpretă a Concertelor mozartiene, Măria Fotino ocupă în ansamblul pianisticii românești un loc aparte. Tehnica sa cizelată, sonoritatea de mare frumusețe, distincția, rafinamentul, simțul acut al stilului — toate aceste însușiri contribuie la o perfectă comuniune cu valorile de substanță ale marii muzici. Carlo Zecchi o caracteriza drept „o muziciană desăvîrșită, de temeinică formație clasică, înzestrată cu o sensibilitate cu totul deosebită, cu entuziasm și dăruire pentru arta sa”. În Concertul pentru două piane de Mozart, Măria Fotino este secondată de sora sa Ecaterina Fotino-Negru, muziciană de prestigiu, cu remarcabilă activitate în viața de concert și în pedagogia pianistică românească.

 

FLORINO DELLATOLA

 

Dans l’évolution historique du genre, les Concertos pour piano et orchestre de Mozart constituent, par leur valeur et leur diversité, une étape très importante, tout en étant en même temps un miroir vif du développement artistique du grand musicien. La création des 27 œuvres de Mozart dans ce genre s’étend pendant une période de 24 ans, en commençant de 1767, quand le compositeur était âgé seulement de 11 ans, et jusqu’en 1791, année de sa mort prématurée.
Le Concerto no. 10 pour deux pianos et orchestre en Mi bémol majeur KV 365, composé en 1779 pour être présenté par l’auteur avec sa soeur Marianne, est une œuvre lumineuse, intéressante surtout par l’ingéniosité du dialogue entre le groupe des solistes et l’orchestre, ainsi que par l’échange de répliques entre les deux pianos. Terminé en 1785, le Concerto no. 22 pour piano et orchestre en Mi bémol majeur KV 482, apogée de la création concertante de Mozart, s’impose par la richesse du matériel thématique, par le traitement pianistique brillant, ainsi que par la profondeur du contenu émotionnel de la musique. La beauté remarquable du mouvement lent a impressionné dès la première présentation de l’œuvre le public viennois, qui a demandé la répétition du mouvement.
Appréciée interprète des Concertos de Mozart, Maria Fotino occupe un place à parte dans l’ensemble de la pianistique roumaine, se faisant remarquer par sa technique ciselée, sa sonorité d’une grande beauté, la distinction et le sens très aigu du style. Dans le Concerto pour deux pianos, elle est secondée par sa soeur Eca-terina Fotino-Negru, pianiste et pédagogue de prestige.