Descriere

Galileo Galilei, Torquato Tasso, Rubens sau Orazio Vecchi erau oamenii de seamă care dâdeau strălucire curții din Mantua în epoca în care Claudio Monteverdi (1567—1643) activa în serviciul ducelui Vincenzo de Gon-zaga. Marele muzician era el însuși om de aleasă cultură, de aceea a știut să fie sensibil față de noutățile artelor din vremea sa, tot așa după cum a fost în măsură să-și însușească moștenirea marilor maeștri din trecut prin tot ceea ce oveau ei mai peren. Vechiul și noul stil, Prima prattica și Seconda prattica, reprezentau două lumi ce se înfruntau în gîndirea creatoare a lui Monteverdi. El a izbutit să le domine, să le stăpînească, pentru ca adoptînd sensul înnoirilor, să dezvăluie orizonturi nebă¬nuite ale artei sunetelor. Transfigurînd polifonia Renașterii, opera sa definește cu strălucire epoca în care madrigalul evoluează spre monodia acompaniată, iar opera, cantata și oratoriul pornesc pe drumul lor, dînd cuprins de mare pondere Barocului muzical.

Muzica lui Monteverdi împlinește osmoza cu Ars poe¬tica. Metrul antic și respirația versului toscan conturează melodia monteverdiană, iar expresia afectelor asigură monodiilor sale imagini de mare prospețime, realizînd ceea ce epoca numea stile rappresentativo.

Poeții pe care îi adoptă marele compozitor vin cu o bogată paletă a trăirilor afective. Torquato Tasso îl inspiră pe Monteverdi în cîntecul Ecco mormorar Toride, din Cartea a ll-a de madrigale la 5 voci. Este o odă închinată naturii în zori de zi, — un moment luminos în gîndirea nefericitului poet. Forma muzicală exprimă vizual murmurul apei, respirația frunzelor sau cîntecul artistic al păsărele¬lor, adevărate primadone. Într-o altă atmosferă se desfășoară Cor mio, non mori ? E mori din Cartea a IV-a pentru 5 voci. Un poet necunoscut cîntă nefericirea în dragostea înșelată, întrebări neliniștitoare sînt exprimate prin linii melodice ascendente, ce se opresc în așteptare. Aceeași imagine melodică vizuală exprimă, prin motive fragmentate, inima frîntă sau prin sunete prelungi moartea poetului, ca poruncă a destinului implacabil. Celebra tragi-comedie a lui Guarini „II Pastor fido”, sursă a bogatei literaturi pastorale baroce,’îl inspiră pe compozitor în madrigalul O primavera, o adevărată viziune botti-celliană a naturii reînviate. Monteverdi adoptă aci toată exuberanța melodică a cîntecului popular într-o monodie genuină, ce pare a reaminti de frottolele dansante ale. anului 1500. O lucrare de tinerețe — scrisă la Cremona, locul de naștere al compozitorului — este Su, sa, su che’l giorno e fore, din prima Carte de canzonette la 3 voci. Aceasta subliniază încă mai mult prospețimea cîntecului popular, în lumina acelorași imagini închinate primăverii, surprinsă în plin soare, fără nici o umbră în suflete. Este opera unui poet anonim, poate un text folcloric, naiv și frust. De cu totul altă natura sînt versurile lui Ottaviano Rinuccini, folosite de Monteverdi în madrigalul Sfogava con le stelle, din cartea a IV-a la 5 voci. Recitativul coral pare a fi aci predominant, compozitorul părăsind locurile comune ale tradiției contrapunctice. învăluitoare culori armonice, ea și fragmente polifonice sugestive, caracteri¬zează momentele unei canzonette în care poetul cîntă astrele, confidente și interprete ale dragostei sale pentru frumoasa necunoscută. In madrigalul Si, ch’io vorrei morire din aceeași carte, inspirat din versurile unui poet necu¬noscut, Monteverdi adoptă alte coordonate ale stilului său : scandarea în acorduri hotărîte a unora dintre ver¬suri, ce alternează cu o expresivă polifonie în măsură să dea mai multă forță sentimentului de durere provocat de o dragoste neîmpărtâșită.

In arta monteverdiană, monodia acompaniată nu exclude, în continuare, dezvoltarea expresiei polifonice, în același sens al esteticii afectelor ; este un exemplu strălucit de integrare a tradiției în sfera înnoirilor. Dezvol¬tarea monodiei acompaniate însemnează totodată inte¬grarea treptata a instrumentelor în ansamblul vocal, în cea de-a V-a Carte de madrigale la 5 voci („cu basso continuo pentru clavecin, chitarrone sau alt instrument”), Monteverdi se îndrepta spre genurile vocal-instrumentale concertante. Era pregătit pentru a aborda opera. O va face inspirîndu-se din povestea lui „Orfeu” (1607) și din cea a „Ariannei” (1608). Lamenta d’Arianna, singurul fragment ce ni s-a păstrat din opera „Arianna”, pe un libret de Rinuccini, s-a bucurat de o mare favoare în rîndurile publicului din acea vreme, fiind cîntat pretutin¬deni, la clavecin, teorbâ etc. Râspunzînd numeroaselor cereri, Monteverdi transcrie acest Lamento în forma unui ciclu coral de 4 madrigale, publicat în Cartea a Vl-a de madrigale la 5 voci. Primul madrigal, Lasciatemi morire, exprimă toată durerea Ariannei, părăsită de iubitul ei Tezeu în insula Naxos. Monodia, de o rară forță a expre¬siei, cuprinde un leit-.iotiv ce va reapare în alte momente de tensiune ale ciclului coral. In al doilea madrigal, O Teseo, Teseo mio, Arianna, pradă fiarelor sălbatice, își cheamă iubitul, care — purtat de un vînt prielnic — se îndreaptă spre patrie, unde îl așteaptă serbări străluci¬toare. Cîntecul e recitat de întregul cor pe note repetate, în structuri armonice, menite să exprime chemările și deznădejdea eroinei. Ciclul crește în tensiune cu cel de-al treilea madrigal, Dowe, dove e la fede ?. Recitativul evo- • luează aproape orizontal în note acute și ritmuri neliniștite, iar leit-motivul reapare în două noi ipostaze, ce aduc chiar cuvîntul inițial ; „Lasciarmi in abandono” și „Las-cierai tu morire la misera Arianna”. Madrigalul Ah, ch’ei non pur risponde încheie ciclul, reluînd tensiunea celui anterior în momentele în care eroina îl blestemă pe iubitul ei. in cele din urmă, Arianna își dă seama că dragostea este mai puternică decît ura și că glasul inimii e cel adevărat. Cîntecul ei reia fragmente din motivul conducător al ciclului. Un moment dramatic din viața lui Monteverdi a generat forța expresivă a acestui Lamento : moartea cu puțin timp înainte a soției sale Claudia Cat-taneo, cîntăreață mantuană, cu care se căsătorise la 1595. Un moment analog justifică prezența în Cartea a V-a a unui sonet de Petrarca, Zefiro torna e’bel tempo rimena, ce l-a inspirat pe Monteverdi să scrie un madrigal pentru 5 voci. Făcînd parte din ciclul „intru moartea Madonnei Laura”, sonetul este un Lamento al poetului ce nu se poate bucura de frumusețea primăverii : „Suspină iar ze¬firul și-mpînzește / cu dulce-alai de flori și ierburi firea / și glas privighetorii-i dăruiește . . . / Din mine doar țîșnesc adinei și grave / suspine smulse de iubita care / îmi știe taina inimii bolnave” (trad. de Eta Boeriu). Epilog al prezentului recital, madrigalul opune două stări afective ce se înfruntau în gîndirea epocii, plăcerea și durerea, după cum le va numi peste cîteva decenii românul Nicolae Milescu. Exprimate metaforic prin primăvară și moarte, ele defineau — ca imagini extreme ale existenței, — descătușarea omului, descoperirea lui, a bogatei sale lumi interioare, a naturii generoase, sub semnul unui uma¬nism reînviat, ce strălucește în arta lui Monteverdi. Tot¬odată, Cartea a Vl-a de madrigale desparte două stadii în creația monteverdiană : după ce marele compozitor se mută în 1613 la Veneția (unde moare în 1643), arta sa yd fi dominată de creația dramatică și de cea a formelor concertante.
V_«orul de cameră al Filialei clujene a Uniunii Compo¬zitorilor, alcătuit în 1954 de dirijorul Dorin Pop, se situează în momentul de început al formației Cappella Transylva-nica. Aceasta își va continua activitatea în cadrul Conser¬vatorului ,,Gh. Dima” din Cluj, cunoscînd o dezvoltare și o evoluție ascendentă prin interpretarea polifoniei Renaș¬terii și a artei românești contemporane. Mari succese în țară (in cadrul Toamnei muzicale clujene sau a Festivalu¬lui muzicii de cameră din Brașov) sau peste hotare (Dane¬marca, Polonia), exprimă valorile acestei prestigioase formații corale de cameră, Studiul individual și colectiv al cîntului, menit să realizeze culorile ansamblului coral, dialogul vocilor, se impun ^a temeiul măiestriei proprii „Cappellei Transylvanica”.

ROMEO GHIRCOIAȘIU

Les madrigaux réunis sur ce disque proviennent de la première époque de la vie de Claudio Monteverdi, lorsque le. compositeur se trouvait à Mantoue, au service du duc Vincenzo de Gonzaga, avant de s’installer (en 1613) à Venise. Les poètes dont les vers ont été utilisés pour ces madrigaux sont Torquato Tasso („Ecco mormorar l’onde”), Ott’aviano Rinuccini („Sfogava con le stelle” et „Lamento d’Arianna”), Petrarca („Zefïro torna e’bel tempo rimena”), les auteurs des autres vers restant inconnus. En transfigurant la polyphonie de la Renaissance, l’oeuvre de Monteverdi définit brillamment l’époque de l’évolution du madrigal vers la monodie accompagnée. L’expression des sentiments assure à ces monodies des images d’une grande fraîcheur, tout en réalisant ce qu’on nommait alors le stile rappresentativo.

La chorale de chambre de la Filiale de Cluj de l’Union de Compositeurs Roumains, fondée en 1954 sous la direc¬tion de Dorin Pop, représente les débuts de la formation „Cappella Transylvanica”, qui déroule son activité aujourd’hui dans le cadre du Conservatoire „George Dima” de Cluj. Les succès obtenus en Roumanie et à l’étranger (Danemark, Pologne) expriment les valeurs de cette prestigieuse formation chorale de chambre. L’étude individuelle et collective du chant, destinée à réaliser les couleurs de l’ensemble choral, le dialogue des voix, s’imposent à la base de la maîtrise propre à la „Cappella Transylvanica”, dont le répertoire comprend des oeuvres polyphoniques de la Renaissance et des pièces chorales roumaines contemporaines