Beethoven – Simfonia Nr. 6 „Pastorala” în Fa Major

Disc Vinil » Beethoven – Simfonia Nr. 6 „Pastorala” în Fa Major

Beethoven – Simfonia Nr. 6 „Pastorala” în Fa Major

Artist (grup, formaţie etc.):
Ludwig van Beethoven
Categorie (gen):
muzică simfonică, muzică clasică
Orchestra(e):
Orchestra Simfonică a Filarmonicii de Stat „George Enescu”
Dirijor:
George Georgescu
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1960
Cod casa de discuri:
N.I. 210-60, ECE-085
Ţara:
Romania

143 lei

1 în stoc

Descriere

Titanul Simfoniei, în a cărui creaţie străbate, ca un fir roşu, problematica majoră a existenţei omului şi societăţii, ne-a lăsat moştenire şi o seamă de lucrări pătrunse de lirică romantică, de poezia naturii şi a iubirii.

Beethoven obişnuia să-şi petreacă verile în diferite localităţi vestite prin frumuseţea aşezării lor. Covorul pestriţ al poienilor, florile, lumina soarelui revărsată peste întreaga fire, munţii austeri peste care sclipeau fulgerele pe timp de furtună, cîntul păsărilor, murmurul izvoarelor, toate lăsau urme adinei în sensibilitatea compozitorului. Natura, viaţa oamenilor simpli, îl reconforta, îi insufla noi forţe vitale şi creatoare. Simfonia a Vl-a („Pastorala”) este cea mai grăitoare dovadă în acest sens.

Simfonia a fost zămislită în vara anului 1808, într-o perioadă cînd masa de lucru a compo­zitorului era mai încărcată ca oricînd. Un ziar vienez anunţa în decembrie că la 22 ale lunii va avea Ioc o „Academie” (adică un concert), dedicată exclusiv lui Beethoven, că lucrările programate erau toate noi şi că nu fuseseră publicate : „Pastorala”, un Imn şi o Arie pe texte latine, un concert pentru pian (nr. 4 în Sol major), pe care urma să-1 prezinte autorul, iar după pauză „Marea Simfonie” în do minor („a destinului”), apoi partea IV din Missa în Do major, o Fantezie pentru pian solo şi, în sfîrşit, Fantezia pentru pian, cor şi orchestră, cu Beethoven solist *). La noi „Pastorala” a fost cîntată în primă audiţie la data de 15.XII.1868

Simfonia „Pastorala” are cinci părţi, fiecare purtînd cîte o titulatură programatică.

Prima, „Senzaţii plăcute trezite de sosirea la ţară”, nu păstrează nimic din fervoarea acelui obişnuit „brio” beethovenian.

Orchestra, redusă aici la grupul coardelor şi cîte doi flauţi, oboi, clarineţi, îagoţi şi corni, sună transparent, fraged, limpede, trezind imagini cvasi-vizuale, picturale. E dimineaţă : se arată pri­mele raze de soare; în aerul răcoros, în care se prelungesc parcă misterele întunericului nopţii, se ridică aburii pămîntului. Omul se pătrunde cu încîntare de farmecul naturii.

Tema sprinţară, proaspătă, de la începutul simfoniei, este foarte apropiată de o melodie populară din Boemia, ce se găseşte într-o colecţie de folclor slav, publicată de profesorul Franjio Ksaverije Kuhac. Colecţia a fost tipărită după apariţia simfoniei; se poate presupune, aşa dar, că Beethoven a cules el însuşi tema din popor.

Tema a Il-a este adusă de către violoncele, în timp ce viorile prime şi apoi cele secunde ne fac să credem că ar înfiripa şi ele o temă. Melodia din registrul grav se impune însă, incontestabil, ca element tematic.

în secţiunea centrală, de dezvoltare, instrumentele dialoghează sau repetă continuu o formulă ritmică provenită din tema iniţială a mişcării. Un sunet prelung al viorilor prime şi un tril al acestora ne conduc pe nesimţite la ultima secţiune a construcţiei muzicale — reexpoziţia —, în care poten­ţialul expresiv al celor două teme este revalorificat prin noi combinaţii orchestrale.

Partea a Il-a, denumită „Scenă la ptrtu”, începe cu o temă a viorilor prime, pe un acompania­ment, ce sugerează curgerea lină a apei.

Fragmentul melodic cîntat de viorile prime şi mai ales tema a doua, adusă de fagot, întregesc redarea sentimentului contemplativ.

Către sfîrşitul mişcării, Beethoven caută să sugereze pentru un scurt moment cîntecul a trei păsări : privighetoarea, prepeliţa şi cucul, redat respectiv de flaut, oboi şi clarinet. Plimbîndu-se  odată cu Schindler, un devotat prieten şi elev al său, Beethoven îi arătă acestuia o fermecătoare vale din împrejurimile Vienei : „Aici am scris scena „La pîrîu”. . . prepeliţele şi privighetorile din jur au compus împreună cu mine”.

I s-a reproşat compozitorului, datorită acestui scurt episod onomatopeic, ce apare ca o mică glumă muzicală, că ar face muzică ilustrativă, lucru desminţit însă categoric de caracterul general al simfoniei, în care Beethoven, după cum el însuşi a afirmat-o, a pus accentul pe redarea trăirilor sufleteşti ale omului şi nu pe zugrăvirea sonoră ca atare. Dintr-o pagină a „Caietelor de conversaţie”, reiese că Beethoven ar fi fost de acord cu principiul : „efectul, dacă este conform cu arta, nu este de dispreţuit”. Din acest punct de vedere trebuie înţeleasă intercalarea „cînteculul” celor trei păsări, ca şi episodul furtunii de mai tîrziu.

Partea a IlI-a este intitulată ,,Veselă reuniune ţărănească”, în comentariile sale, Bcrlioz spune că oboiul . . .„lasă să se audă un refren vesel acompaniat de fagot, care nu ştie să cînte clecît două note. Beethoven a voit desigur să caracterizeze prin aceasta pe vre-un bătrîn ţăran neamţ, urcat pe un butoi şi înarmat cu cine ştie ce vechitură de instrument, care scoate cu mare greu cele două sunete principale. . . De cîte ori oboiul intonează cîntecul său naiv şi vesel, ca o fată gătită pentru horă — continuă Berlioz — basul cel stricat vine să-şi sufle cele două note. Dacă fraza melodică modulează, basul tace, îşi numără liniştit pauzele, pînă cînd reîntoarcerea la tonul iniţial îi dă răgaz să-şi sufle iar neschimbatul său fa-do-fa”. Deodată mişcarea se animă. Intervine un dans apăsat, care, spune tot Berlioz. .. „anunţă sosirea muntenilor cu cizme grele… Muntenii au adus cu ei veselia lor zgomotoasă şi caraghioasă, unii bat din palme, alţii strigă, aleargă. . .”.

Acest dans este de fapt secţiunea a doua (trio) a unui scherzo. El se va relua aidoma după repetarea secţiunii întîi, care se va auzi pentru a doua oară, dar foarte prescurtat şi într-un tempo mai rapid (Presto), Irecînd fără întrerupere în mişcarea următoare.

în partea a IV-a — „Furtună, vijelie” — compozitorul sugerează dezlănţuirea forţelor naturii (orchestra se amplifică cu picolă, tromboni, timpani). Este o piesă descriptivă cu momente onoma­topeice, aşa cum întîlnim şi în încheierea părţii a Il-a. Totuşi, melodia, ca purtătoare a expresiei, nu lipseşte : aceasta se simte din cele dintîi măsuri la viorile prime, ale căror cîteva sunete sînt suficiente pentru a reda ceea ce este mai important : sentimentul, emoţia omului în faţa ameninţării crescînde a furtunii.

Sonorităţile se rarifică, norii dispar, se subţiază. Natura îumegîndă se luminează. Fără întreru­pere, se trece la partea a V-a şi ultima, care poartă titulatura „Cintec’păstoresc, sentimente de gratitu­dine după furtună”. Ea începe cu un motiv-scmnal al clarinetului şi cornului, din care se naşte, la viorile prime, o melodie plină de căldură, îmbietoare ; este tema principală a mişcării. Această temă va cunoaşte o serie de transformări, de variaţiuni, din ce în ce mai frumoase, pînă cînd, după o culme sonoră, redînd suprema încîntare a omului în faţa naturii, îşi pierde ecourile în nuanţele cele mai discrete, abia şoptite.

Finalul Pastoralei nu este tumultuos, ci tihnit, înălţîndu-se ca un imn adresat naturii, leagănul vieţii omului. „Mehr Ausdruck der Empfindung als Malerei” — mai mult expresie a simţirii decît pictură — scria compozitorul. Simfonia ne apare deci ca evocatoare de sentimente şi nu ca o descriere naturalistă.

EUGEN PRICOPE

 

GEORGE GEORGESCU

În toamna anului 1912, un tânăr violoncelist, proaspăt ieşit de pe băncile Conservatorului, dădea un concert la Ateneul din Bucureşti. Cu banii cîştigaţi atunci se încumetă să plece la Berlin pentru a se perfecţiona. Nu luă în consideraţie faptul că pentru el, fiul unui mic funcţionar vamal, era foarte riscantă o asemenea încercare. Totuşi, în ciuda dificultăţilor materiale, după doi ani de studii la Şcoala Superioară de Muzică, unde s-a remarcat îutr-un chip cu totul aparte, el intră în celebrul Cvartet de coarde Henry Marteau, dînd numeroase concerte în diverse ţări ale Europei.

În scurt timp, activitatea sa ca instrumentist a fost întreruptă de o crampă profesională ivită la mîna stingă, aşa că tînărul muzician s-a văzut obligat să-şi orienteze talentul pe o altă cale : el devine elevul marelui şef de orchestră Arthur Nikisch şi, de asemenea, al ilustrului compozitor şi dirijor Richard Strauss. Acesta este preludiul strălucitei cariere dirijorale a lui George Georgescu.

Timp de aproape patru decenii de-a rîndul el a fost director al Filarmonicii din Bucureşti şi prim dirijor al orchestrei simfonice a instituţiei. Sub bagheta sa au concertat numeroşi virtuozi romîni şi străini cu renume mondial ca George Enescu, Dinu Lipatti, Alfred Gortot, Wilhelm Kempff, Wilhelm Baclchaus, Jacques Thibaud, Pablo Casals etc. şi o seamă de compozitori — instrumentişti ca Igor Stravinski, Béla Bartók, Pancio Vladigherov etc.

„Cartea de aur” a Filarmonicii din Bucureşti abundă în aprecieri elogioase la adresa maestrului Georgescu şi a orchestrei, aprecieri înscrise de unele din cele mai autorizate forţe artistice care ne-au vizitat. Richard Strauss se exprimă astfel : „Scumpului prieten, marelui dirijor George Georgescu si excepţionalei orchestre a Fi­larmonicii din Bucureşti, un omagiu de profundă recunoştinţă pentru măiestria ar­tistică'”. Casals scria la rîndul său că Georgescu este. .. „muzica însăşi într-o formă umană”.

George Georgescu a dirijat numeroase concerte şi peste hotare, aproape în toate centrele şi marile metropole muzicale ale lumii. Tată ce scria revista ,,Sovietskaia Muzica” cu prilejul unor concerte dirijate de George Georgescu, acum cîţiva ani, în Uniunea Sovietică: „Nu ne înşelăm afirmînd că concertele date de şeful de orchestră romîn George Georgescu. .. au constituit o adevărată sărbătoare muzicală. In faţa auditorului s-au desfăşurat, în toată vigoarea, talentul si arta unuia dintre cei mai mari şefi de orchestră contemporani. George Georgescu îmbină inteligenţa unui maestru în plină maturitate cu tinereţea eternă a sentimentului, în aceasta constă forţa artei sale”.

Astăzi remarcabilul nostru dirijor are satisfacţia de a-si vedea activitatea artistică apreciată la adevărata ei valoare şi larg difuzată prin radio şi discuri. Pentru calităţile sale deosebite ca şef de orchestră şi ca animator al vieţii muzicale, guvernul Republicii Populare Romîne i-a acordat înaltul titlu de Artist al Poporului şi Premiul de Stat.

DESPRE BEETHOVEN

„Noi vedem în Beethoven pe unul din marii creatori, al cărui nume aparţine nu numai poporului german, ci şi întregii omeniri. Lu­crările lui Beethoven sînt pătrunse de conştiinţa că numai prin luptă neînfricată şi prin muncă creatoare se poate ajunge la fericirea şi pacea între popoare. El şi-a însuşit eroismul ca un patriot şi revoluţionar care a înţeles şi a sprijinit activ forţa de neînvins a luptei de eliberare naţio­nală şi socială. Fie ca cinstirea memoriei lui Beethoven să constituie pentru întregul popor german o chemare la lupta pentru pace. Atunci se va împlini deviza lui Ludwig van Beethoven : „Plin luptă, spre vic­torie”.

(Wilhelm Pieck)

„Sîntem vechi tovaiăşi de drum. Ku eram încă adolescent cînd a venit, m-a luat de mînă, m-a ales, iar eu de asemeni 1-am ales. .. Eram un copil de 33—14 ani, transplantat din provincie la Paris, singur, fără prieteni, fără călăuză, pierdut în puhoiul marelui oraş — şi Beethoven a fost pentru mine aerul care îmi lipsea, natura de al cărei dor mă uscam. Era fereastra deschisă în noapte, deasupra spaţiului nesfîrşit. . . con­tactul cu ceea ce Este …

Apoi, cînd ani devenit bărbat şi cînd împotriva firii mele, închinată spre visare, am fost silit să intru în lupta cotidiană, pentru a salva de la pieire ceea ce în mine voia să trăiască, acea chemare a sufletului care nu îngăduie nici o abdicare, — Beethoven mi-a fost comandantul care m-a antrenat în armata simfoniilor sale. Aici am sorbit focul eroismului care asaltează hoardele tulburi ale negaţiei, îndoielii şi patimilor ucigaşe; şi chiar din ţărîna înfrângerilor mele, călcat în picioare, aclamam victoria marei sale armate” . . .

(Romain Rolland)

„Printre umbrele mele era… în primul rînd Beethoven. îndiăz-nesc să-1 numesc de parcă 1-as fi cunoscut personal, ca şi cum s-ar fi putut să-1 cunosc, într-adevăr, directorul Conservatorului din Viena, Joseph Hellmesberger-senior, al cărui tată fusese contemporan cu Beethoven, îmi vorbea cu familiaritate despre Beethoven, îmi descria mîinile lui, duioşiile, felul său de a dirija.

Gîndiţi-vă că în orchestra Conservatorului din Viena cîntam. copil fiind, anumite simfonii ale titanului din Bonn, după notele scrise chiar de mîna compozitorului. Pentru mine, atunci, Beethoven nu era de loc ceea ce este el pentru tinerii de azi — un mare om pierdut în noaptea vremii — ci un artist care continua să trăiască încă în amintirea baţi inilor”.

(George Enescu)

„Autorul „Eroicei” n-a fost un om care să privească destinul, societatea, propria sa viaţă prin ochelari trandafirii. El cunoştea reali­tatea în toată asprimea ei, dar credea ferm în victorie.

Înţelegînd suferinţa şi lupta, el ştia, totodată, prea bine, ce mult înseamnă un ceas de voie bună, în care să rîzi după pofta inimii. El ştia să exploateze la maximum şi să cultive toate resursele bucuriei omeneşti”.

(A.  V. LunacearsM)

„Pentru omenirea progresistă, Beethoven rămîne cel mai mare artist, cetăţean revoluţionar, care şi-a legat strîns ţelurile sale de acelea ale poporului”.

Urînd despotismul, el a luptat cu armele artei pentru instalarea libertăţii în lumea întreagă, pentru progresul societăţii, pentru fericirea popoarelor”.

(Marea enciclopedie sovietică)

„Opera lui Beethoven este cea mai înaltă manifestare a puterii creatoare şi a spiritului combativ în artă”.

(G.  Plehanov)

playlist

Simfonia Nr. 6 „Pastorala” În Fa Major, Op. 68
A1 Partea I – Allegro Ma Non Troppo
A2 Partea II-a – Andante Molto Mosso
B1 Partea III-a – Allegro
B2 Partea IV-a – Allegro
B3 Partea V-a – Allegretto

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Beethoven – Simfonia Nr. 6 „Pastorala” în Fa Major”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *