Descriere

George Enescu, admirator în egală măsură al celor doi mari compozitori germani Johannes Brahms şi Richard Wagner, aprecia că ,,Wagner şi Biahms nu au fost atît de opuşi, pe cît i-a socotit lumea”. Intr-adevăr, deosebirile de concepţie care i-au situat în epocă pe poziţii estetice antagonice, nu mai apar în zilele noastre atît de categorice, privite prin perspectiva istorică. Dacă Wagner considera că mu­zica simfonică îşi epuizase în întregime posibilităţile ei expresive odată cu simfonia a IX-a de Beethoven şi că singura muzică a viitorului este „drama muzi­cală” ca o sinteză a tuturor artelor, Brahms, fără să-şi teoretizeze în vreun fel gîndirea muzical-estetică, nu accepta ideea romantică a fuziunii artelor (promovată de creaţia lui Berlioz, Liszi si Wagner), manifestîndu-se din plin în creaţia simfonică şi de cameră.

în disputa dintre wagnerism şi antiwagnerism (aceasta din urmă fiind poziţia estetică a grupului de muzicieni adepţi ai ideilor esteticianului Eduard Hans-lick), Brahms nu a avut o contribuţie directă, datorită [aptului că nu a împărtăşit în mod absolut nici estetica hanslickiană, nici vehemenţa categorică a adepţilor lui Wagner. Cultul sau pentru marii clasici Bach şi Beethoven, pe de o parte, şi apropierea sa de cîntecul popular multinaţional, pe de altă parte, au constituit pilonii gîndirii sale muzicale, deosebită de cea a lui Wagner, pe care totuşi îl admira.

Clasic prin formaţia sa intelectuală, Brahms nu este un epigon al marilor săi predecesori, cum a fost etichetat uneori, ci un creator de valori noi, autentice, atît ui sfera conţinutului, cît şi în cea a mijloacelor de ex­presie.

Romantic prin temperamentul său liric, prin legăturile sale cu romanticii secolului şi cu ideile lor, prin aspiraţiile şi frămîntările sale, Brahms întruchipează o admirabilă sinteză între clasicism şi romantism. Me-lodist prin excelenţă, plin de forţă şi originalitate în expunerea şi prelucrarea tematică, Brahms s-a impus deopotrivă prin ritmica sa diversă şi bogată — asemenea ritmicii dansurilor populare multinaţionale din care s-a inspirat — şi prin caracterul modal al unora dintre temele care au îmbogăţit limbajul armonic al muzicii sale. Stilul polifonic şi orchestral, arhitectura solidă şi clară a lucrărilor, stăpînirea deplină a principiului dezvoltării prin îmbinarea procedeului variaţiunilor cu cel al formei de sonată, denotă nu numai ştiinţă şi   măiestrie   componistică,   dar   şi   o   deosebită fantezie creatoare.

l n domeniul muzicii simfonice, Brahms a creat : două Serenade (op. 11 şi 16), Variaţiunile pe o temă de Haydn (op. 56), două Uverturi (op. 80 şi 81), precum şi patru simfonii (op. 68, 73, 90 şi 98). Adver­sar al muzicii cu program, Brahms nu a acceptat să dezechilibreze logica gîndirii muzicale ca urmare a subordonării acesteia la desfăşurarea programatică a vreunui subiect literar. (Excepţia celor două uverturi, oarecum programatice, nu face decît să întărească afirmaţia care se referă la ansamblul creaţiei sale in­strumentale şi orchestrale).

Cele patru simfonii reprezintă patru momente sonore, fiecare cu o fizionomie proprie, constituind o remarcabilă etapă în evoluţia genului, prin dualismul clasic-romantic de o întruchipare muzicală superioară, rod al unei activităţi creatoare de zeci de ani.

Brahms era conştient că prima sa simfonie urma celor nouă simfonii beethoveniene. De aceea prima sa simfonie a apărut după douăzeci de ani de elaborare (1885—1876). Simfonia a doua a urmat doar după un an (1877), a treia a fost terminată în anul 1883, iar a patra în 1885.

Asemenea celorlalte trei simfonii precedente, Simfo­nia Nr. 4 în mi minor, op. 98 este concepută în formă cvadripartită.

Prima mişcare — Allegro non troppo — în mi minor, este scrisă în forma de sonată. Tema întîi, expusă de viori în elanuri întrerupte, apoi amplificate, este urmată de către o temă secundară care precede o punte viguroasă şi ritmată, alcătuită din trei elemente. Un dialog între lemne şi corzi în pizzicato ne conduce către tema a doua, luminoasă, în Si major. Dezvoltarea, destul de restrînsă, debutează prin reluarea completă a temei iniţiale care evoluează către sol minor. După o succesiune imitativă, întreaga dezvoltare se bazează pe primul element al punţii. O acalmie aduce un dialog modulant între lemne şi corzi, după care urmează repriza materialului tematic din prima secţiune a sonatei, în secţiunea concluzivă a acestei miş­cări, tema iniţială apare în fortissimo, plină de vigoare şi tensiune.

Partea a doua — Andante moderato •— este un lied în cinci secţiuni, de o expresie profundă, dar reţinută. Doi corni expun începutul temei iniţiale în Do major ; o modulaţie bruscă introduce tonalitatea principală Mi major în care clarineţii, susţinuţi de viori pizzicato, expun tema întîi. Tema y doua a acestei mişcări, can­tabilă şi deosebit de expresivă, este expusă de violon­cele. O tranziţie modulantă readuce tema iniţială, după care urmează o secţiune dezvoltătoare în care reapare tema a doua. Concluzia este pregătită de cei doi clarineţi şi fagoţi în terţe, decrescendo.

Partea a treia — Allegro giocoso —, un scherzo robust, în măsura de 2/4 şi în formă de rondo, contrastează, prin atmosfera de veselie, cu dramatismul primei mişcări şi cu factura contemplativă a celei de-a doua. Secţiunea mediană, foarte scurtă, ţine locul trioului tradiţional, după care cele două teme ale scherzo-ului, prima ritmică, a doua suplă, graţioasă, revin metamorfozate melodic şi ritmic, în desfăşurarea muzicală a acestei părţi intervin instrumente care nu au fost folosite în primele două : flautul piccolo, contrafagotul şi trianglul.

Partea a patra — Allegro energico e appassionato — este una dintre cel mai remarcabile pagini simfonice brahmsiene, concepută în formă de ciacconă. Brahms a preluat ca temă pentru cele 30 de variaţiuni melodice, ritmice, armonice, polifonice, timbrale, o temă de opt măsuri din cantata Nr. 150 de Bach (,,Nach Dir, Herr”). Tema este expusă de tromboni în forte. După culminaţia din variaţiunea a noua, urmează patru variaţiuni în ³/₂, în care tema este expusă în valori duble. De reţinut variaţia a 12-a cu solo de flaut, precum şi variaţia a 13-a în tonalitate majoră, deşi tema rămînc¹ în tonalitate minoră. După revenirea bruscă a temei în fortissimo, variaţiunile care urmează într-un pasionant crescendo, conduc către coda, Piu allegro, în tonalitatea iniţială de mi minor, cu care se încheie această ciacconă şi întreaga sirrfonie.

OVIDIU VARGA

Terminée en 1885, la Symphonie No. 4 en mi mineur, op. 98, de Johannes Brahms représente la conclusion d’un cycle de quatre symphonies constituant une remarquable étape dans l’évolution du genre par le dualisme classique-romantique d’une supérieure conception musicale. Construite dans ‘la traditionale forme en quatre mouvements, la dernière symphonie du cycle débute par un Allegro non troppo dynamique, suivi par un Andante moderato d’une expression profonde, mais retenue, un Scherzo robuste — Allegro giocoso •— et un Finale — Allegro energico e appassionato — comprenant 30 variations mélodiques, rythmiques, harmoniques, polyphoniques et timbrales sur un thème de huit mesures extrait de la cantate No. 150 de Bach („Nach Dir, Herr”).

Sous la direction de Mircea Cristesco, chef permanent de la Philharmonie bucarestoise ,,Georges Enesco”, l’orchestre symphonique de la Philharmonie de Cluj — ville roumaine jouissant d’une ancienne tradition culturelle — réalise une exécution basée sur le respect rigoureux du style, critère idéal qui offre â l’interprétation la possibilité de trouver sa vraie liberté de ,,création”.