Descriere

Desigur ca pentru un nefamiliarizat al cîntecului fărşerotesc aromân, prima audiţie include şocul. Linia lui melodică, structura polifonică sînt o surpriză în faţa căreia cel neavizat nu găseşte repere imediate.

Căci cîntecul popular fărşerotesc nu este o expresie singulară, un „monolog” al solistului, ci un ansamblu de voci cu forţe desfăşurate în planuri succesive, fiecare cu un mesaj bine definit şi contribuind la elocvenţa unitară a ansamblului.

După ce-şi face intrarea, solistul nu este  lăsat să-şi ducă singur povara sentimentelor, problemelor sau aromelor lui individuale. El este întotdeauna asistat de un grup, de o „umanitate”, care merge melodic alături (pe fundal — dar paralel cu el), sugerînd ceva din funcţionalitatea corului în tragedia antică. Linia melodică a grupului este mai dreaptă, traducînd simplitatea (din cauza esenţialităţii) înţelepciunii populare milenare, în timp ce melodia solistului (ca şi experienţa lui) e mai sinuoasă, cu urcuşuri şi coborîşuri care nu ies însă din graniţele datelor dominante ale corului (după cum experienţa  individului, oricît de fantastică, nu poate ieşi din cadrele experienţei generale ale omenirii).

După enunţul primelor măsuri, o a doua voce se ridică şi vine în urma principalei, ţinîndu-i tovărăşie pe o porţiune de drum, dublînd-o într-un act de comprehensiune şi participare şi preluîndu-i la alt nivel mesajul printr-o originală modalitate a canonului.

Se degajă din aceste linii melodice, cu accente de bocete, chemări prelungite, repetiţii şi reluări la diferite nivele — în care se topesc ecouri primare, originar tracice — un „dor”, o nostalgie care nu este numai a insului, ci vine din străfundurile experienţei sale etnice. Dorul, nostalgia ţine de „substrat”, deci de o permanenţă a expresiei muzicale, pe care fluctuaţia textului n-o poate — in liniile ei fundamentale – modifica.

Această expresie devine cu atît mai elocventă în cazul „nunţii” strălucitoare dintre melodie şi cuvînt — ca în cîntecele de faţă, în care pătrund regrete delicate pentru un trecut ireversibil al dragostei („Dzeana iu-ţi vineai”), tristeţi subînţelese faţă de un refuz delicat („La feată muşată„), frica de o însoţire nedorită („Goga”).

Oricum, textele — în majoritate de dragoste — impun o delicateţe extremă a imaginii, un lirism pur, fără sentimentalităţi gratuite, echilibrat uneori de un umor delicat („Lină moi, Lină„), expresie particulară a tan­dreţii.

O altă categorie („Screta Pisuderi”, „Ţi ni stăm, na minduim”) reînvie în auzul nostru ecourile dureroase ale unei existenţe patriarhale care-şi deplînge ruperea unităţii, secvenţe pline de atmosfera dramelor colective, cu dislocări uneori fortuite, din epopeea mereu agitată, fără stabilitate, a unui popor de păstori.

Interpretate fie de voci distincte, feminine, de amploare şi forţă pasională, fie de glasuri obişnuite, simple, convingătoare, cu accente „anonime” prin autenticitatea lor populară, cîntecele discului aduc atît specialistului, cît şi profanului, bucuria unei revelaţii personale. Evenimentul merită a fi consemnat mai ales ‘pentru semnificaţia lui cultural-naţională. –

El vine ca o mărturie concretă a resurselor artistice ale acestui neam, definind o mlădiţă particulară din coroana generoasă a cîntecului românesc, bogat alimentat (în oricare din ipostazele sale) din seva aceluiaşi trunchi originar.

OVIDIA   BABU-BUZNEA

Connus sous le nom de „macedo-roumains”, Ies „aromâni” représentent une population d’origine romaine, répandue dans toute la Péninsule Balcanique, comme résultat de la romànisation de cette zone de l’Europe, dant le début remonte à l’époque de l’antiquité. Un groupe de cette population est celui des „Fârşeroţi”, nom qui provient de la lointaine Pharsale en Thessalie, où Jules César a vaincu les armées de Pompée voici 2000 ans, en Ies obligeant de se retirer vers Ies bords de la mer.

Ce qui caractérisait les „Fârşeroţi” était la vie libre dans le cadre de petits groupements dénommés „fălcare”, l’origine latine très pure de la langue, sans aucunes influences étrangères, et la préference pour la chanson. Un ancien proverbe, qui synthétise cette note distinctive dit que „Les Fărşeroţi n’ont pas de soucis, ils chantent toute la journée” (Fărşerotu-i far cripare, tută dzua pri cîntare).

II est indubitable que, pour toute personne non familiarisée avec la chanson des „aromâni fărşeroţi”, le premier contact inclut un certain choc. La trame de la melodie, sa structure polyphonique — voilà autant de surprises pour l’auditeur non avise et qui l’empêchent de trouver rapidement les répères lui permettant de la classer parmi les catégories connues du genre. Cela s’explique sourtout par le fait que la chanson populaire des „aromâni fărşeroţi” n’est pas une expression solitaire, ,un „monologue” du soliste, mais un ensemble de voix aux forces distribuées dans des plans successifs, chacune devant exprimer son propre message, bien défini, et ^: contribuer à l’éloquence unitaire de l’ensemble.

Après l’énoncé des premières mesures, une deuxième voix s’élève et suit la voix principale, en l’accompagnant sur une certaine partie de la trame. Le message initial est ainsi repris à un autre niveau, une très originale modalité du canon.

Les textes des chansons — des histoires d’amour pour la plupart — imposent une délicatesse extrême de l’image, un lyrisme pur, exempt de sentimentalités gratuites, équilibré parfois par un humour délicat („Lină moi, Lină„), tout en exprimant une tendresse particulière.

Une autre catégorie de chansons („Screta Pisu-dari”, „Ţi ni stăm, na minduim”), nous rappelle les tristes échos d’une existence patriarchale qui déplore la perte de l’unité du peuple. Il s’agit la de séquences plelnes de l’atmosphère spécifique aux drames collectifs, prélevées de l’épopée toujours agitée, avec des dislocations parfois fortuites, de la vie instable d’un peuple de pâtres.

Known unde the name of „Macedo-Romanians”, the „Aromâni” are a population of Roman origin, spread along the whole Balkan Peninsula, as a result of the Românisation of this European region, which began during the Antiquity. A part of this population are the „Fărşeroţi”, named after the town of Pharsala, in Thessalia, where Julius Cesar has defeated the army of Pompei — 2000 years before —, obliging it to retire to the şa shore.                                                             .-_

The characteristics of the „Fărşeroţi” are the free life within small groups named „fălcare”, the pure Latin origin of the lancfwage, without foreign influences, and the preference for songs. An ancient proverb, which synthetizes this distinctive character, says that „The Fârşeroţi are never worried, they sing the whole day (Fâr-şerotu-i far cripare, tută dzua pri cântare).

It is doubtless that, for every listener unfamiliar with the song of the „aromâni fărşeroţi”, the first audition includes a certain shock. Actually, its melodk line, its polyphonic structure as well, represent a real surprise, which hindars this listener to find rapidly the guide mar.ks permitting him to classify it among the wellknown categories of such songs.

The popular songs of the „aromâni fărşeroţi” are not a single expression, a „monologue” of the soloist, but a chorus developing its forces on successive levels, where each voice has a clearly defined message and contributes to the unitarian eloquence if the whole assembly.

After the soloist has enounced the first measures, a second voice rises and follows the principal one by accompanying it a certain period of time, in a perfect and comprehensive harmony, and by taking over its message at .another level, using in this respect of an original form of the canon’s scale.

The lyrics — love stories in most cases — express images with an extreme tenderness and a pure lyricism, without unfounded sentimentalities and tempered, some-times by a fine humour („Lină moi, Lină„).

Another category of songs („Screta Pisuderi”, „Ţi ni stăm, na minduim”), revive for the listeners the afflicting echos of a patriarchal existence which deplores the alienation of the national unity. We meet here ima­ges expressing the specific atmosphere of the collective dramas of the agitated epos — without stability, due to fortuitous displacements – of a people of shepherds.