Descriere

În ultimul pătrar al secolului trecut, acordeonul era deja cunoscut în toate ținuturile României. Răspunsurile din anii 1884 și 1885 la Chestionarul lui B. P. Hașdeu îi atestă existența in 20 de localități rurale din județele din acea-vreme : Botoșani, Covurluiu, Iași, Neamțu și Tecuciu din Moldova, Dîmbovița și Rîmnicul-.Sărai. din Muntenia, Dolj și Vîlcea din Muntenia, Tulcea din Dobrogea, Făgăraș din Transilvania și, Caraș Severin din Banat. I se spunea – „armonică” „armonic”, „armoniu” sau „armonie” : „muzică de mînă sau armonie”, cum preciza un corespondent din Cîrcina-Neamțu. Această-largă răspîndire duce la presupunerea Că instrumentul a pătruns mult mai demult în lumea satelor românești, fapt remarcabil, ținînd seamă că a fost inventat la începutul veacului, în anul 1822, de Friedrich Buschmann din Berlin, care 1-a botezat „eolină de mînă”. (Același, constructor inventase, cu un an înainte, „armonica de gură” sau „muzicuța”, cum i se zice de obicei, pe care a numit-o „eolină de gură” sau „aura”.) Instrumentul a fost perfecționat în 1829 de constructorul vienez Demian, care i-a dat numele de „acordeon”. Un puternic imbold la permanentele perfecționări 1-au dat meșterii ruși. Se afirmă că „livenka” rusească, făcută în orașul Livnîi din fosta gubernie Orlov, a folosit pentru prima dată principiul obținerii unui sunet de aceeași înălțime, atît la strîngerea cît și la extinderea burdufului, apăsînd unul și același buton, inovație care a jucat un rol însemnat în dezvoltarea armonicelor cromatice. In urmă, adoptarea în locul butoanelor a unei claviaturi asemenea pianului, destinată cîntării melodiilor cu mînă dreaptă, a contribuit, în mare măsură, la răspîndirea instrumentului, îndeosebi o dată cu muzica de divertisment și de dans. Practica noastră muzicală populară numește „armonică41 sau „harmonică” instrumentul prevăzut exclusiv cu butoane și „acordeon” cel prevăzut cu clape pentru mînă dreaptă și cu butoane pentru mîna stingă.

Începînd din primul deceniu al veacului nos¬tru, o seamă de discuri -de gramofon ne păstrează numeroase cîntece și jocuri populare executate de diferiți „harmoniști” la modă în acea vreme, ca Panait Harmohistu, David Harmonistu, Lupu Harmonistu, Nandi, Aristide, soții Rădiilescu, soții Titole, Ștefan Bugeanu ș.a. „Harmonist” a fost și Stere Udilă, tatăl lui Ilie Udilă solistul nostru. Acesta s-a născut în anul-1930 în-București. Lui și fratelui său, Ion, părintele lor le-a cumpărat un pian. Au început amîndoi să învețe cu rîvnă în timpul războiului, refugiați la țară în Letca Veche, comuna natală a părinților, situată într-o bogată zonă folclorică, pe valea Glavaciocului (actualmente aparținînd județului Giurgiu), au pus mina pe acordeon și în loc de pianiști, amîndoi au devenit acordeoniști !

Ilie Udilă a debutat în 1947 în formația lui Pandele Dumitrescu. In 1951 a intrat în orchestra Ansamblului artistic CFR-Giulești, aflată sub conducerea lui Emanoil Elenescu, Savel Horceag și Carol Litvin. Concomitent a cîntat și în orchestra de muzică populară, condusă la început de Victor Predescu, iar mai tîrziu de Traian Tîrcolea. In anul 1959 este încadrat, prin transfer, în orhcestra de muzică populară a Ansamblului „Ciocîrlia”, în care activează pînă în 1970, dată de la care face parte din Ansamblul „Doina” al Armatei. In cadrul acestor ansambluri, dar și cu diferite orchestre de muzică populară din principalele orașe ale țării, cu formații mai mici, ocazional înjghebate, conduse de Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Pre¬descu, Tudor Pană, Constantin Arvinte, precum și cu. propria sa formație, a participat, ca solist, la numeroase turnee artistice în țară precum și peste hotare (în; unele țări în mai multe rînduri): U.R.S.S., Bulgaria, Albania, Ungaria, Cehoslo¬vacia, Polonia, Iugoslavia, R. Democrată Ger¬mană, R. Federală Germania, Austria, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Anglia, Grecia, Turcia, Siria, Iordania, Iran, China, Canada, S.U-A. Mexic, Brazilia…

La Radio a cîntat din 1954, iar în 1957 a înregistrat primul său disc.

Pretutindeni unde a concertat, Ilie Udilă s-a bucurat de un succes deosebit, datorat atît repertoriului muzical bogat și variat pe care și 1-a ale’s precum și măiestriei cu care îi dă viață, fil-trîndu-1 printr-o fericită sensibilitate artistică, dublată de o virtuozitate ieșită din comun, înal¬tele sale calități au fost răsplătite cu mai multe premii, la diferite concursuri internaționale de prestigiu, între altele, este laureat al Festivalurilor mondiale ale tineretului și studenților pen¬tru pace și prietenie de la Moscova (1957) și de la Helsinki (1962), laureat al Festivalului național al educației și culturii socialiste „Cîntarea României” edițiile a II-a (1979) și a III-a (1981). În 1967 i s-a decernat Ordinul „Meritul cultural” clasa a V-a.

Ilie Udilă este viu preocupat să-și perfecționeze măiestria și să-și primenească și îmbogățească fără contenire repertoriul, într-un medalion pe care i 1-a dedicat Coman Șova, publicat în revista „Viața militară”, nr. 8 din 1972, citim înseși spusele solistului nostru în această privință : „Voi căuta să-mi îmbunătățesc permanent repertoriul. Eu cred că fără o muncă susținută nu te poți menține… îmi voi menține obiceiul de a mă întîlni cu lăutari bătrîni, cu oa¬meni din popor, pe care îi ascult cîntînd, ca să mai învăț cîte ceva”.

După cum fac dovada și înregistrările discului de față, Ilie Udilă, acest artist extrem de modest, cuminte și disciplinat, se situează în loc de frunte între cei mai de seamă virtuozi ai acordeonului din zilele noastre.

Prov. univ. TIBERIU ALEXANDRU