Descriere

„Făt-Frumos din lacrimă” a fost publicat întîia oară în 1870 în revista „Convorbiri literare” cu subtitlul „Poveste”. In volum a apărut prima oară, însă, abia după moartea demiurgului poeziei române, în 1890. Scris în perioada complexă şi germinativ-genială a tineretii petrecută de Mihai Eminescu la studii în Viena, acest basm, cu subtile si profunde contingenţe în tot universul său creator de mai tîrziu, reflecta pe pianul prozei preocuparea pentru fantastic şi pentru folclor, atît de constantă la marele nostru poet şi atît de vie în mo¬mentul formării sale intelectuale din epoca studiilor.
In privinţa genezei lui „Făt-Frumos din lacrimă”, isto¬ricii literari presupun existenta unui prototip folcloric, a unui izvor popular, din păcate pierdut sau încă ne¬identificat cu precizie, dar care poate fi recunoscui uşor din acţiunea, episoadele narative, motivele ţi eroii aces¬tui basm, aproape aidoma celor din poveştile bătrîne cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosînzene, cu voinici pleca)! în lume să lupte cu zmeii sau cu vrăjitoarele cele rele, pentru izbînda Binelui şi a Dreptăţii.
Interesul pentru basm şi poezie populară, pasiunea pentru valorile structurale şi expresive ale mitului nostru românesc, (in însă de o etapă biografică mai veche chiar’ decît cea a studiilor universitare şi anume de cea a peregrinărilor lui Eminescu prin (ară, de o parte şi de alta a Carpaţilor, ca drumeţ îndrăgostit de natura patriei sale, şi pasionat culegător de folclor (1866— 1869). Continuîndu-şi, firesc, această preocupare pentru folclor şi la Viena si Berlin, în epoca formării sale uni¬versitare, întărindu-şi-o prin acordarea la mişcarea literar-romantică a vremii lui (care descoperise cu Herder şi cu teoreticienii folcloristicii de după el literatura populară ca pe o „arhivă” nesecată a naţiunilor), Eminescu se înscrie în 1869 la societatea folclorică din Bucureşti „Orientul” şi transcrie pentru ea caiete întregi cu folclor din Moldova.
Manuscrisele sale şi numeroasele motive infiltrate în crea)ia sa (de la Călin Nebunul la Luceafărul), cît şi proza de tinere|e mărturisesc persistenta acestei pasiuni folclorice, trecută însă prin conştiinţa selectivă şi abstraci-siilizatoare a geniului eminescian.
„Făt-Frumos din lacrimă” e una din primele prelucrări de folclor din opera marelui poet. Acţiunea basmului este, credem, cunoscută azi datorită răspîndirii sale în nume¬roase ediţii şi nu necesită comentarii. Eminescu a izbutii să îmbine în această acţiune frumuseţile mitului românesc cu motive romantice sau chiar universal-cosmogonice, dep㬺ind ceea ce îşi propusese iniţial : o repovestire cultă a unui model popular. Păstrînd din izvodul folcloric toată puritatea schemei etice, cu personaje puternic contras¬tante, văzute în alb-negru — întruchipări ale Binelui şi Răului —, păstrînd simţul fabulosului şi al acţiunii subli¬mate în simboluri ca în basmele de pretutindeni, Eminescu prelucrează motivele fantastice-universale în sensul adîncirii şi îmbogăţirii lor naţionale, rar apoi le stilizează în maniera sa proprie. Făt-Frumos din lacrimă capătă astfel atributele unui fecior de împărat, însă cu suflet şi straie de păstor român ; el este un erou supranatural, ca toţi alţii, dar născut din lacrima unui etern simbol al iubirii ma¬terne şi, ca atare, deţinător la rîndu-i de eterne şi fa¬buloase virtuţi sufleteşti. Plecat în lume pentru cunoaştere şi pentru realizarea sa în înfruntarea cu elementele întu¬necate şi vrăjmaşe luminii, e! dă dovada unor mari cali¬tăţi etice, a unei vitejii fără pată, a unei prietenii capa¬bile de jertfă, a unei iubiri unice pentru Ileana sa. a unei frumuseţi depline, care îmbracă forme orfice, magice.
Trei idei majore se întrupează în acest basm : ideea de pace, de frăţie şi de iubire. Pecetea originalităţii emines¬ciene se vădeşte în stil, în simbolurile sale poetice, în cadrul naturii, în colorarea lirică a fabulosului, în viziu¬nile sale tipic reprezentative despre dragoste, natură si cosmos.
Dramatizarea, realizată de cunoscutul autor contempo¬ran Mircea Ştefănescu urmăreşte îndeaproape elementele fabulosului epic din chiar [esătura tradiţional-folclorică pe care marele poet a raspectat-o deliberat.
Plecarea lui Făt Frumos în lume, isprăvile sale vitejeşti, lupta cu Muma păduri!, cu Genarul şi cu Baba cea rea din pustie, cît şi prietenia şi frăţia de cruce cu tînărul împărat vecin, sau iubirea delicată şi pătimaşă dintre erou şi visătoarea Ileana, cea „bălaie” şi cu „ochii limpezi” ca ioate „Florile albastre” din lirica lui Eminescu, sînt tot atîtea momente alese de dramaturg cu abilitate, subli¬niind acţiunea.
Fără a înlătura pretutindeni acele zone de lunecare în vis şi simbol cosmic sau în descripţii de o coloratură romantic-barocă (şi atît de eminesciene în sine), Mircea Ştefănescu elimină totuşi din transpunerea sa unele episoade sau motive. De aceea nu vom regăsi în dramatizarea lui „Făt-Frumos din lacrimă” nici începutul exact al poveştii eminesciene, cea tipărită în cunoscutele ediţii clasice mai vechi sau mai noi, nici viziunile goiice şi halucinante ale scheletelor urcînd din pustiul cu nisip spre lună în împă¬răţia umbrelor palide şi pierdute, nu vom întîlni lumina fulgerătoare şl tristă a celor două siele albastre exilate în ceruri — de fapt ochii Genarului cel răpus de erou — si nici alte asemenea stilizări ale episoadelor de basm, prin care Luceafărul liricei noastre se îndepărtează sensibil de prototipul folcloric, creindu-şi elementele universului sau propriu, singular.
Reconstituirea auditivă a atmosferei mitice, de o certă vibrare dramatică, e făcută de Mircea Ştephănescu atît în spiritul basmului nostru tradiţional, cît si în cel al evocării şi sensibilizării culte a naturii, care, în toată opera lui Eminescu, ca şi aici în „Făt – Frumos din lacrimă”, ia parie la zbuciumul personajelor, la lupia dintre „Bine” şi „Rău”, la acţiunea propriu-zisă şi, uneori, la definirea şi portretizarea morală a eroilor.