Mozart. Ceaikovski – Mica serenadă. Serenada op. 48 (disc 33)

Disc Vinil » Mozart. Ceaikovski – Mica serenadă. Serenada op. 48 (disc 33)

Mozart. Ceaikovski – Mica serenadă. Serenada op. 48 (disc 33)

Categorie (gen):
muzica clasica, simfonica
Orchestra(e):
Orchestra de coarde
Dirijor:
Mircea Cristescu
Casa de discuri:
Electrecord
An:
1959
Cod casa de discuri:
ECE 032
Ţara:
Romania

140 lei

1 în stoc

Descriere

Serenada s-a născut pe pămîntul însorit al Spaniei și Italiei. Sînt multe fete în Grenada/ Și la Sevilla se găsesc/ Pre care ades c-o serenadă/ Amorezații le-amăgesc» — scria Negruzzi, iar compozitorul și muzicologul englez Charles Burney (1726—1814) vorbea despre fastul serenadelor venețiene la care contribuiau formații alcătuite din viori, flaute, bași, corni și alte instrumente. Deplîngînd acum două veacuri dispariția obiceiului de a cînta dragostea pe sub ferestre și balcoane, la adăpostul umbrelor serii, Jean Jacques Rousseau era martorul epocii în care serenada se transplanta din folclor în creația compozitorilor. Ea își făcea loc printre celelalte genuri culte, dezvoltînd trăsăturile cele mai valoroase de melodicitate, gingășie și plasticitate sugestivă a modelelor populare.
Literatura universală cunoaște astăzi numeroase serenade vocale, instrumentale sau orchestrale, datorate compozitorilor din diverse epoci și aparținînd unor popoare diferite: Haydn, Mozart, Schuberț, Brahms, Dvorak, Ceaikovski, Debussy, Elgar, Richard Strauss. Unele sînt piese mici de sine stătătoare sau înglobate în lucrări mai mari, altele, alcătuite din mai multe părți, reprezintă un fel de mici simfonii. Saturate de lirism, îmbibate de simțiri poetice, de veselie, ardoare viguroasă sau melancolie, ele produc o impresie agreabilă asupra ascultătorului, lăsînd genurilor dramatice mai ample — simfoniei sau operei — redarea pasiunilor violente, a conflictelor vieții oamenilor, a stărilor austere. E vorba, cu alte cuvinte, de o muzică de divertisment. Deși construită după regulile generale ale compoziției, muzica din această categorie nu se supune rigorilor severe de formă. Tematica e simplă și plină de atractivitate, elaborată direct, dezvoltările restrînse, iar proporțiile formelor se echilibrează în funcție de caracterul genului.
Wolfgang Amadeus Mozart (1756—1791), autorul atîtor opere, concerte și simfonii, și-a legat numele de cîteva zeci de lucrări cu caracter de divertisment, menite să satisfacă practica muzicală a societății vremii sale. Căci reuniunile cercurilor de amatori de muzică deveniseră obișnuite nu numai în saloanele Vienei, ci și în viața familiilor austriace și germane, a oamenilor de rînd din veacul al XVIII-lea. Se știe, de pildă, că studențimea prețuia, alături de serenadele propriu zise, de suitele de dansuri alcătuite în special din menuete, și acea categorie mai largă de lucrări înglobate în ceea ce numim astăzi muzică de divertisment.
Dațînd din luna august 1787, Mica serenadă (Eine kleine Nachtmusik) a fost scrisă de Mozart la Viena cu un prilej care a rămas necunoscut posterității, în genul său, ea reprezintă un model desăvârșit de muzică de agrement, care se plasează deasupra galanteriei facile, a compozițiilor la modă, agreate de aristocrația frivolă din vremea lui Mozart.
În desfășurarea acestei serenade pentru coarde recunoaștem cele 4 mișcări ale unei simfonii clasice: I. Allegro, II. Andante (Romanța), III. Allegretto (Menuetto) și IV. Allegro (Rondo). Iar alcătuirea internă a părților vădește aci, cu toate proporțiile miniaturale ale genului, aceeași înrudire cu simfonia.
Prima mișcare se deschide cu un motiv asemeni unui semnal. El sugerează parcă caracterul solemn, de cortegiu, al acelor piese introductive numite «Intrada», din vechile suite de dansuri. Tema inițială a mișcării e alcătuită prin alăturarea unor motive exuberante și a unor frînturi melodice gingașe. După o creștere ce duce la o culme sonoră însorită, apare la viori o temă grațioasă, tema secundară a primei părți, construită după principiul formei de sonată. O dezvoltare foarte restrînsă lasă locul motivului-semnal, reexpoziția readucînd toate elementele temei principale și apoi ale celei secundare. Allegro-ul se încheie cu o mică coda, în care eleganța muzicii se îmbină cu vigoarea.
Partea a doua e o romanță de o excepțională suplețe: la început o melodie suavă, apoi un fel de «scherzino» ca o glumă galantă. După reluarea melodiei inițiale, se ivește un fior de neliniște (viorile secunde și violele freamătă, în timp ce viorile prime dialoghează înfrigurat cu bașii). Dar tema suavă de la început, pe care am numi-o «cîntec fără cuvinte», revine, încheind romanța într-o atmo¬sferă limpede.
Iată apoi Menuetul, cu alternările lui de robustețe bărbătească și unduire feminină. Țrio-ul, partea mijlocie, în care viorile prime cîntă mai mult în șoaptă, pare să fi fost direct inspirat din «lăndler», binecunoscutul dans popular austriac.
Ultima parte a serenadei e o mică feerie muzicală în care autorul operei « Flautul fermecat» anticipează coloritul unor pagini aparținînd lui Weber sau Mendelssohn-Bartholdy. Sprințarul motiv de la început se va auzi mereu ca un refren, după ce se va expune și o melodioară — tema secundară — aproape la fel de voioasă ca și prima. Dezvoltarea din ultima parte e mai amplă decît cea din prima mișcare. La fel și coda, în care se repetă cu o însuflețire mereu crescîndă sugestivul motiv-refren, devenit parcă un prieten bun al ascultătorului minu¬natei serenade a lui Mozart.

 

Piotr Ilici Ceaikovski (1840—1893), marele simfonist rus care a înfățișat contra¬dicțiile, — de neîmpăcat în vremea sa cu nedreapta alcătuire socială, — dintre aspirațiile luminoase ale oamenilor și neagra apăsare la care erau supuși, a nutrit un profund respect pentru însușirile de limpezime ale muzicii lui Mozart. Să nu uităm că Ceaikovski este autorul unei suite pe care a intitulat-o « Mozartiana », ca un omagiu adus clasicului vienez.
Cu toată predilecția sa pentru monumental, pentru formele desfășurate amplu Ceaikovski a fost mereu atras de genurile simple ale muzicii instrumentale, vocale și orchestrale, în suitele sale se simte foarte bine legătura compozitorului cu genurile familiare ale cîntecului, dansului, improvizației lirice, a căror poezie vibrantă își trage seva din viața de zi cu zi.
În perioada de la sfîrșitul deceniului al 8-lea și începutul celui de al 9-lea al veacului trecut, Ceaikovski compune printre alte piese similare și Serenada pentru orchestră do coarde op. 48. Este de fapt o suită în genul muzicii de divertisment, fără să înțelegem cîtuși de puțin că ar fi vorba de o imitare, de o pastișare a modelelor maeștrilor din trecut. Individualitatea creatoare a marelui compozitor rus se mani¬festă aci ca și în celelalte lucrări ale sale.
Prima parte este o piesă în formă de sonatină («Sonatină» e diminutivul cuvîntului sonată și definește o lucrare scrisă după aceleași principii, dar proporțiile și planul secțiunilor sonatinei sînt cu mult mai restrînse). La început, o introducere cu caracter grav — Andante non troppo —, apoi prima parte propriu zisă — Allegro moderato, cu două teme principale: una patetică, alta jucăușă, proaspătă. Readucerea introducerii la sfîrșit configurează unitatea acestei piese.
Partea a doua a Serenadei e intitulată Vals (Moderato). Se știe că Ceaikovski a iubit acest gen de dans (atît de răspîndit și în Rusia, unde a căpătat o puternică amprentă națională), folosindu-1 în muzica instrumentală, de balet și chiar în simfonie (a V-a).
Următoarea parte e o Elegie. Ea începe cu o introducere — Larghetto elegiace — după care viorile aduc, într-o mișcare ceva mai animată, o melodie duioasă cuprinsă de un sentiment de tristețe. Suferința resemnată capătă la un moment dat accente de revoltă. Ele se frîng însă de îndată, lăsînd iarăși locul tînguirilor elegiace.
Finalul serenadei are o introducere — Andante — care anticipează aci expu¬nerea unei teme cu pronunțate trăsături populare. Această temă, denumită chiar de compozitor «temă rusă», e cîntată la început de viorile prime. După un episod în care se sugerează sonorități de balalaică (pizzicato), e expusă la violoncele o temă contrastantă sinuoasă. Finalul capătă apoi o extindere apreciabilă. Sere¬nada se încheie în accentele frenetice ale dansului rus care lasă în urmă patetismul temei inițiale a lucrării, readusă din necesități de sporire a contrastelor, dar și pentru a defini și mai bine aspectul unitar al compoziției.
EUGEN PRICOPE

playlist

P. I. CEAIKOVSKI – SERENADA OP.48 PENTRU ORCHESTRĂ DE COARDE

Partea I: Andante non troppo — Allegro moderato
Partea a ll-a: Vals (Moderato)
Partea a lll-a: Elegia (Larghetto elegiace)
Partea a IV-a: Finale (Tema russo)

W. A. MOZART – MICA SERENADĂ K.V. 525
(Eine kleine Nachtmusik)

Partea I: Allegro
Partea a ll-a: Romanţa (Andante)
Partea a lll-a: Menuet (Allegretto)
Partea a IV-a: Rondo (Allegro)

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Mozart. Ceaikovski – Mica serenadă. Serenada op. 48 (disc 33)”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *