Descriere

Ceea ce cucereşte la baritonul Nicolae Herlea este înainte de toate timbrul său. Catifelat, luminos, de o rar întîlnită căldură a expresiei. Dacă la această calitate de bază adăugăm deplina omogenitate a glasului, uşu­rinţa emisiei vocale în toate registrele, muzicalitatea care stă întotdeauna la temelia interpretărilor sale, fie că este vorba de o învăluitoare cantilenă în ,,mezza-voce”, fie de izbucniri violente, solicitînd din plin capacitatea cîntăreţului de a reda în chipul cel mai con-vingător tumultul pasiunilor dezlănţuite, avem o imagine a multiplelor însuşiri datorită cărora arta lui Herlea satisface cele mai severe exigenţe.

Unul din rolurile care i-au adus lui Herlea succese răsunătoare, este cel al isteţului Figaro din opera lui Rossini ,,Bărbierul din Sevilla”. Aci, vocea sa somptuoasă şi suplă şi-a găsit o fericită îmbinare cu vioiciunea şi eleganţa sa naturală, prilejuind interpretului o creaţie de necontestată valoare, care smulge aplauze .spontane publicului. Pretutindeni unde Herlea a apărut în rolul lui Figaro, entuziasmul spec­tatorilor a fost împărtăşit fără rezerve şi de critica muzicală, care i-a adus cele mai nepre­cupeţite elogii. Iată, de pildă, ce scria presa engleză cu ocazia apariţiei cîntăreţului român în ,,Bărbierul din Sevilla” pe scena teatrului de operă „Covent Garden” din Londra în anul 1960 : „Herlea posedă tot ce-i aparţine lui Figaro, vivacitatea, verva, veselia comunicativă, perfecta stăpînire de sine. . .” (Daily Mail) ; „Un bariton dramatic de mare căldură şi autoritate, tot atît de convingător în mezza-voce, ca şi în fortissimo” (The Times).

Alături de rolul din „Bărbierul din Sevilla”, repertoriul lui Nicolae Herlea mai cuprinde numeroase lieduri clin literatura universală a genului, arii din opere de Mozart, Donizetti, Verdi, Wagner etc., precum şi o serie de roluri de operă, interpretate la Opera Română din Bucureşti, ca şi pe alte scene lirice : Germont din ,,Traviata”, Contele de Luna din ,,Trubadu­rul”, Ford din „Falstaff”, Valentin din ,,Faust”, Escamillo din „Carmen”, Silvio şi Tonio din „Paiaţe”, rolul titular din „Rigoletto”, Rodrigo de Posa din „Don Carlos”, Henry Ashton din „Lucia de Lammermoor”, Oneghin din „Evghenii Oneghin”, Eleţki din „Dama de Pică”, organizatorul de partid din „Fata cu garoafe” de Gheorghe Dumitrescu.

In tălmăcirea acestui variat repertoriu, succesele sale nu sînt mai puţin remarcabile. Astfel, referindu-se la un recital dat de Herlea la Moscova în anul 1959, revista „Sovetskaia Muzîka” scria între altele : „Artistul le cîntă (lieduri de Schumann, Schubert, Rimski-Kor-sakov etc. n. n.) cu o sonoritate rotunjită, plină, căutînd să îmbine într-un tot bogăţia emoţională şi pitorescul muzicii”. Iar despre apariţia cîntăreţului pe scena lui „Bolşoi Teatr” în rolul lui Germont din „Traviata”, aceeaşi revistă menţiona : „In interpretarea lui Nicolae Herlea, imaginea lui Germont este nobilă, umană; vocea lui.sună profund şi moale”.

O apreciere, semnificativă a diversităţii mijloacelor expresive ce caracterizează arta lui Herlea a apărut în ziarul vienez „Neues Dsterreich” din anul 1960 : „Simpaticul cîntă-reţ posedă în realitate două voci.Cu ^:una din ele cîntă lieduri, decent, folosind un uşor „vibrato”… Apoi însă, se dezlănţuie cu cealaltă, o voce de operă cu străluciri metalice..La prologul din „Paiaţe”, forţa şi amploarea vocii baritonale luminoase a lui Herlea au forţat spaţiul — sala de concerte era prea mică.

Cu asemenea calităţi, pretutindeni recunos­cute, Nicolae Herlea se situează în chip firesc în primele rînduri ale cîntăreţilor români din zilele noastre. Aplaudat cu un egal entuziasm de publicul din patria sa, ca şi cel din Milano, New York, Salzburg, Hamburg, Moscova, Londra, Paris, Viena, ‘Praga, Bruxelles, Helsinki, Ankara, Belgrad, Varşovia şi atîtea alte centre muzicale, Nicolae Herlea a fost totodată dis-, tins cu laurii unor concursuri internaţionale de prestigiu, cum sînt cele de la Praga (1954), Geneva (1955) şi Verviers (1957). înaltul titlu de „artist al poporului din Republica Socialistă România”, ce i-a fost conferit în anul 1962, a însemnat o consacrare pe deplin justificată a excepţionalelor sale merite.

EDGAR ELIAN