Descriere

Dans de origină folclorică hispano-americană, tangoul a cucerit lumea fulgerător. Către sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului nostru, în timp ce jazz-ul îşi făurea, la Chicago, New-Orleans si în alte oraşe din Statele Unite, mijloa­cele de expresie, dansul acesta în patru-optimi — la baza ritmică a căruia se află ,,habanera”, aşa cum o auzise şi notase prin 1850 Sebastian Yradier, autorul nemuritoarei ,,La Paloma” — a cunoscut o raspîndire cum singur valsul vienez mai avusese în trecut.

Gen ce a făcut epocă, timp de peste două de­cenii, tangoul a cucerit prin pregnanţa ritmului său meridional, prin frumuseţea exotică a melo­diilor sale şi prin simplitatea coregrafică. Au exis­tat orchestre celebre, ca a lui Edoardo Bianco, Juan Llossas, Sanders ; au existat dansatori şi dansatoare celebre, dintre care o faimă particu­lară a dobîndit La Argentina ; au existat compo­zitori de talent care au cultivat cu pasiune tan­goul. „Ceva te dogoreşte parcă, atunci cînd îl asculţi, ca respiraţia unui vînt fierbinte din mă­rile sudice, încărcat cu arome, zvon de viori şi suspin de armonici lascive — nota scriitorul fran­cez Paul Morand. O strună mai adîncă decît clipa trecătoare vibrează în tango, emoţia autentică a ‘ unor scurte momente muzicale, care sînt mai pu­ţin decît o compoziţie serioasă, dar mai mult decît un cîntecel creat după gustul modei unui singur anotimp…”

Tangoul a dăinuit în secolul nostru mai mult decît alte dan­suri şi melodii ritmice. Avea ele­ganţă, nobleţe chiar, şi un patos care cucerea spontan, Arturo Toscan ini, care auzise orchestra ,,ti pică” a lui Bianco, îşi mărtu­risea admiraţia pentru muzica aceasta „nouă, plină de simţire, comunicativă„.

Succesele tangoului se datorează în primul rînd compozitorilor argentinieni şi spanioli. Ei au scris melodii mlădioase, pătimaşe, fascinante, în care melancolia se asociază cu clocotul temperamen­tal specific sudamericanilor. Treptat, tangoul s-a transformat, dintr-un dans al cîtorva, într-un dans al tuturor.

Discul prezent, care cuprinde douăsprezece dintre cele mai răspîndite tangouri, debutează cu „Adios, muchachos” de argentinianul Sanders. Compozitorul a scris melodia, devenită celebră, în 1931. Unduitoare ca o liană, ea creste, se înalţă şi coboară, îmbinare de chiot şi melancolie, de voluptate şl gingăşie.

„La Violettera” este una dintre cele mai în­drăgite compoziţii ale spaniolului Jose Padilla, au­torul cîntecelor ,,Valencia”, ,,Ca c’est Paris” şi ,,La Princessita”. Iniţial, piesa a^tost lansată — printre alţii — de marele tenor italian Tito Schipa.

„Ole Guapa” de Malando, un tango tipic ar­gentinian, a figurat timp de două decenii în re­pertoriul tuturor formaţiilor instrumentale de gen. El a fost reluat într-un vesmînt orchestral mereu nou.

„A Media Luz”, cu simplitatea sa melodică, se confundă aproape cu folclorul. Piesa lui Donato a fost popularizată de editura pariziană ,,Julio Garzon”, la al cărei concurs pentru cel mai fru­mos tango argentinian al anului 1926 a cîstigat premiul I.

Schluger a scris „El Choclo” în acelaşi an, dar compoziţia sa a fost răspîndită mai tîrziu, de că­tre orchestra lui Edoardo Bianco, în a cărei exe­cuţie a făcut ocolul pămîntului după 1930. Această melodie patetică a constituit piesa de rezistenţă a multor dansatori de tango de acum 1rei-patru decenii.

„Rodriguez Pena” de Velich, cu sentimentali­tatea lui delicată, apare adesea în antologiile de tangouri ale caselor de discuri şi editurilor străine. Piesa a fost utilizată şi ca leitmotiv într-un film mexican din zilele noastre, ceea ce i-a sporit popularitatea.

Collazzo e un compozitor italian de origină, care a trăit mult timp în Argentina. Tangourile sale „Mama, yo quiero un novio” şi „Carufa” sînt titluri pe bună dreptate celebre în repertoriul genului. Melodiile lor, pline de plasticitate şi pu­ternic originale, se cîntă încă pretutindeni, ală­turi de cele mai frumoase piese de dans argentiniene.

„Adios, pampa mia” de Canaros şi „Confession” de Discepolo — piese ritmice, deosebit de expresiv orchestrate — vădesc cel mai autentic şi mai artistic stil al tangoului argentinian. Ele sînt adevărate „bucăţi de caracter”, cu un subiect şi cu o melodică alimentată de izvoarele folclorului de pe ţărmurile răsăritene ale Atlanticului.

„La Periferia” a fost scrisă de Fugazot. Melodia ei invadează pe ascultător cu şuvoiul unei tristeţi arzătoare. Piesa a însemnat, acum cîţiva ani, punc­tul culminant al unei suite de tangouri, într-un mare program, desfăşurat pe scena teatrului „Olympia” din Paris, de o trupă de cîntareţi şi dansatori ar­gentinieni aflaţi în turneu prin Europa.

Cît despre „Buenas noches, mi amor” de Gi­raud, chiar daca nu este un tango specific argen­tinian, a cîstigat repede adeziunea ascultătorilor de pretutindeni, onorînd qenul prin melodia sa de factură mai c^rind italiană decît hispeno-americană.

Viaţa cîntecelor e un fenomen insuficient cu­noscut. Ele au o raspîndire trecătoare, sînt date curînd uitării, dar unele învie după un timp, pe neaşteptate, învierea recentă, pe toate meridia­nele, a tangoului se datoreşte caracteristice! sale pulsaţii ritmice, melodiei învăluitoare şi sentimen­tului sincer pe care îl degajă.

Prezenta înregistrare, realizată de orchestra Electrecord sub conducerea lui Alexandru Imre, se distinge prin felul în care interpreţii şi-au însuşit — desigur, în cadrul unei Viziuni originale (la care se mai adaugă actualele condiţii instrumen­tale, precum şi calitatea tehnică a captării) — sti­lul şi spiritul genului, oferindu-ne o valoroasa evocare.

CLAUDE ROMANO

Danse d’origine folklorique hispano-américaine, le tango a conquis le monde entre les années 1920—1940 par son rythme méridional caractéristique, par la beauté exotique de ses mélodies et par sa simplicité chorégraphique. Les succès du tango sont dus en premier lieu aux compositeurs argentins et espagnols, dont les mélodies souples, envoûtantes, passionnées, associées a l’effervescence tempéramentale spécifique des sud-américains, lui ont assure une durabilité beaucoup plus longue que celle des autres danses et mélodies rythmiques.

Ce disque comprend douze des tangos „classiques” les plus célèbres, dans l’exécution de l’orchestre Electrecord sous la direction d’Alexandru Imre. L’interprétation traditionnelle — bénéficiant des conditions instrumentales actuelles et d’une prise de son moderne — fait revivre la style et l’esprit du genre, offrant aux amateurs du tango une évocation pleine d’authentique saveur.

Sînt, cu privire la tango, cîteva puncte asupra cărora există un acord unanim, de pildă dis­tincţia lui firească, darul comunicării spontane, fru­museţea melodică prin care şi-a cucerit un loc aparte in muzica de dans a secolului XX. Caracterul lui, ciudat amestec de ardoare ritmică şi melancolie fer­mecătoare, i-a conferit mereu o notă originală în noianul de cîntece contemporane. Cei care 1-au dansat, acum cîteva decenii, cu o înflăcărare pătimaşe şi îl dansează din nou în ultimii ani, sugerează, prin paşii, gesturile, ţinuta corpului, o solemnitate pătrunzătoare, ca şi cum ar oficia un ritual. Melodiile lui obsedează memoria şi de aceea au devenit celebre, executate de mari orchestre — „tipice” cînd cîntă în stilul ardent al Argentinei — sau de vreun solitar acordeonist în nopţile încropite ale marilor oraşe.

Scriitorul francez Francis Carco, care şi-a petrecut o parte din tinereţe în Montmartre, în sunetele pri­melor tangouri de la începutul acestui veac, spunea despre ele că sînt propriu-zis nişte poveşti de dra­goste, mici madrigaluri create pe gustul omului zilelor de azi. Ritmul de tango, credea tot el, este la înălţi­mea acestui bizar timp modern, în care omul grăbit simte nevoia de a regăsi, pentru cîteva momente, sentimentul romantic al vieţii : iată de ce tangourile par învăluite într-un abur de langoare, căruia e cu neputinţă să i te împotriveşti. Ele cultivă, într-o lume care a pierdut pe alocuri ceva din graţia şi gingăşia simţirii, galanteria, „delicata floare cu parfum de mosc.

Al doilea disc de tangouri celebre, după buna pri­mire de care s-a bucurat primul (EDE 0297), cuprinde douăsprezece melodii. Deşi ele au fost scrise în pe­rioade diferite, de către compozitori din ţări diferite, toate au cunoscut o largă răspîndire, ,.clasicizîndu-se” şi asociindu-se la ascultătorii de pretutindeni cu în­suşi Tangoul. Frumuseţea lor constă, dincolo de melo­dia inventivă, întotdeauna captivantă, îndeosebi în expresie. Fiecare din ele tălmăceşte un sentiment au­tentic, pe care îl bânuieşti mai vast decît ţi-1 propune piesa în sine. Dar mica taină a marii popularităţi cunoscute de dansul acesta, de origină hispano-americană, este tocmai aureola sentimentală, pe care o iradiază printr-un şirag de tonuri, armonii şi ritmuri simple, clare, pregnante.

Illusion de E. Hentschel reprezintă, în. prezenta antologie, tangoul de concert, în care melodia medi­tativă, cu un cert colorit romantic, presupune o tentă lirică şi, în acelaşi timp, o notă de virtuozitate in­strumentală spre a putea fi interpretat cum se cu­vine. A fost atit de des cîntat în al patrulea deceniu, încît un publicist francez 1-a supranumit ,,flagelul cotidian”. Intr-un proaspăt veşrnînt orchestral şi după ce s-a înnobilat în tăcerea unui şir de ani, el îşi dezvăluie din nou frumuseţea, cîştigînd altă serie de adepţi în rândul ascultătorilor contemporani.

Hernando’s Hideaway de Adler şi Ross aparţine tangouri lor cu ritmul marcat, deosebit de dansabil, după modelul argentinian. Tema lui pare să răsară din nostalgia solitară a unui visător, A figurat şi con­tinuă să figureze în repertoriul standard al tuturor orchestrelor de gen.

In Caminito, compozitorul Filiberto practică parcă un fel de vrăjitorie evocatoare. Melodia se articulează in fraze simple şi unduioase, parfumul ei stîrneşte gîndul, purtîndu-1 spre zările închise de lumina me­ridională a litoralului atlantic. Piesa aceasta a fost răsfăţată de soartă, fiind laureată cu două premii internaţionale şi înregistrată pe discuri în peste trei duzini de variante. Varianta prezentă adaugă un nou aspect tangoului lui Filiberto.

Buena Pilcha de Rossi conţine o gingăşie misterioasă, oferindu-se auzului cu trăsăturile de precizie ale lu­crului finit.

Tangoul de Isaac Albeniz, este — de fapt — o piesă de muzică „clasică”, nu uşoară. A fost scris, iniţial, pentru pian, dar a tentat mai mulţi prelucră­tori la transcripţii instrumentale şi orchestrale. Cea mai cunoscută dintre ele este cea realizată de Friţz Kreisler pentru vioară şi pian. Intensa lui melancolie a dat lumină şi relief melodiei, care respiră o poezie majestuoasă. Este, de altfel, specificul adevăratei mu­zici iberice, care în tangoul lui Albeniz are un curs liniştit, de mare fluviu.

The Blue Tango de Anderson se desfăşoară într-o mişcare elastică şi unduitoare, lăsînd melodia să se avînte şi apoi iar să recadă. Este o piesă des difuzată de posturile de radio de pe întregul glob. Oricine iu­beşte tangoul îl ştie pe dinafară

Plegaria de Eduardo Bianco este unul din tangourile pe care le-a auzit şi le-a apreciat Arturo Toscanini, cîntate chiar de compozitor cu orchestra sa tot atît de celebră ca şi melodiile sale. Prin vigoarea şi ine­ditul melodiei, ca şi prin simetria unui ritm exact, care a fost asemănată cu rima unei poezii perfecte, piesa lui Eduardo Eianco. compozitor argentinian cu mari merite în popularizarea tangoului artistic în Europa, este de mult o adevărată bucată de concert, fără a-şi fi pierdut nici virtuţile dansante.

Guapita de A. Malando are inflexiuni autentice de folclor sud-american şi se pare că melodia lui este de origine populară.

Jalousie de J. Gade, compozitor danez, a fost ceea ce se numeşte în mod curent un „şlagăr’1 mondial. S-a cîntat în numeroase filme, 1-au dansat peste tot balerini şi artiste de cabaret, a constituit timp de decenii piesa de rezistenţă a violoniştilor de cafe-con-cert, fiindcă motivul lui exercită, cum s-a spus, „o adevărată teroare afectivă asupra auditorilor”. Con­ceput pentru vioară, tangoul acesta, romantic prin excelenţă, este un giuvaer din ce în ce mai rar în muzica uşoară. Plină de exuberanţă şi culoare, piesa lui J. Gade degajă o atmosferă lirică, desfătînd as­cultătorii.

Invidia de Rafael şi Francesco Gade pare un bun prilej pentru dans şi, totodată, pentru delectare audi­tivă.

În sfîrşit, La Cumparsita este, la fel cu Tangoul de Albeniz, o melodie nemuritoare, trezind prin pulsaţia ei ritmică dorinţa de mişcare armonioasă şi repetată, aşadar dorinţa dansului, care mocneşte la­tent în orice inimă omenească.

Aranjamentele orchestrale mărturisesc nu numai o deosebită cunoaştere a meşteşugului, dar şi înţelege­rea perfectă a tangoului şi a trăsăturilor sale stilistice.