Descriere

Dans de origină folclorică hispano-americană, tangoul a cucerit lumea fulgerător. Către sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului nostru, în timp ce jazz-ul îşi făurea, la Chicago, New-Orleans si în alte oraşe din Statele Unite, mijloa­cele de expresie, dansul acesta în patru-optimi — la baza ritmică a căruia se află ,,habanera”, aşa cum o auzise şi notase prin 1850 Sebastian Yradier, autorul nemuritoarei ,,La Paloma” — a cunoscut o raspîndire cum singur valsul vienez mai avusese în trecut.

Gen ce a făcut epocă, timp de peste două de­cenii, tangoul a cucerit prin pregnanţa ritmului său meridional, prin frumuseţea exotică a melo­diilor sale şi prin simplitatea coregrafică. Au exis­tat orchestre celebre, ca a lui Edoardo Bianco, Juan Llossas, Sanders ; au existat dansatori şi dansatoare celebre, dintre care o faimă particu­lară a dobîndit La Argentina ; au existat compo­zitori de talent care au cultivat cu pasiune tan­goul. „Ceva te dogoreşte parcă, atunci cînd îl asculţi, ca respiraţia unui vînt fierbinte din mă­rile sudice, încărcat cu arome, zvon de viori şi suspin de armonici lascive — nota scriitorul fran­cez Paul Morand. O strună mai adîncă decît clipa trecătoare vibrează în tango, emoţia autentică a ‘ unor scurte momente muzicale, care sînt mai pu­ţin decît o compoziţie serioasă, dar mai mult decît un cîntecel creat după gustul modei unui singur anotimp…”

Tangoul a dăinuit în secolul nostru mai mult decît alte dan­suri şi melodii ritmice. Avea ele­ganţă, nobleţe chiar, şi un patos care cucerea spontan, Arturo Toscan ini, care auzise orchestra ,,ti pică” a lui Bianco, îşi mărtu­risea admiraţia pentru muzica aceasta „nouă, plină de simţire, comunicativă„.

Succesele tangoului se datorează în primul rînd compozitorilor argentinieni şi spanioli. Ei au scris melodii mlădioase, pătimaşe, fascinante, în care melancolia se asociază cu clocotul temperamen­tal specific sudamericanilor. Treptat, tangoul s-a transformat, dintr-un dans al cîtorva, într-un dans al tuturor.

Discul prezent, care cuprinde douăsprezece dintre cele mai răspîndite tangouri, debutează cu „Adios, muchachos” de argentinianul Sanders. Compozitorul a scris melodia, devenită celebră, în 1931. Unduitoare ca o liană, ea creste, se înalţă şi coboară, îmbinare de chiot şi melancolie, de voluptate şl gingăşie.

„La Violettera” este una dintre cele mai în­drăgite compoziţii ale spaniolului Jose Padilla, au­torul cîntecelor ,,Valencia”, ,,Ca c’est Paris” şi ,,La Princessita”. Iniţial, piesa a^tost lansată — printre alţii — de marele tenor italian Tito Schipa.

„Ole Cuapa” de Malando, un tango tipic ar­gentinian, a figurat timp de două decenii în re­pertoriul tuturor formaţiilor instrumentale de gen. El a fost reluat într-un vesmînt orchestral mereu nou.

„A Media Luz”, cu simplitatea sa melodică, se confundă aproape cu folclorul. Piesa lui Donato a fost popularizată de editura pariziană ,,Julio Garzon”, la al cărei concurs pentru cel mai fru­mos tango argentinian al anului 1926 a cîstigat premiul I.

Schluger a scris „El Choclo” în acelaşi an, dar compoziţia sa a fost răspîndită mai tîrziu, de că­tre orchestra lui Edoardo Bianco, în a cărei exe­cuţie a făcut ocolul pămîntului după 1930. Această melodie patetică a constituit piesa de rezistenţă a multor dansatori de tango de acum 1rei-patru decenii.

„Rodriguez Pena” de Velich, cu sentimentali­tatea lui delicată, apare adesea în antologiile de tangouri ale caselor de discuri şi editurilor străine. Piesa a fost utilizată şi ca leitmotiv într-un film mexican din zilele noastre, ceea ce i-a sporit popularitatea.

Collazzo e un compozitor italian de origină, care a trăit mult timp în Argentina. Tangourile sale „Mama, yo quiero un novio” şi „Carufa” sînt titluri pe bună dreptate celebre în repertoriul genului. Melodiile lor, pline de plasticitate şi pu­ternic originale, se cîntă încă pretutindeni, ală­turi de cele mai frumoase piese de dans argentiniene.

„Adios, pampa mia” de Canaros şi „Confession” de Discepolo — piese ritmice, deosebit de expresiv orchestrate — vădesc cel mai autentic şi mai artistic stil al tangoului argentinian. Ele sînt adevărate „bucăţi de caracter”, cu un subiect şi cu o melodică alimentată de izvoarele folclorului de pe ţărmurile răsăritene ale Atlanticului.

„La Periferia” a fost scrisă de Fugazot. Melodia ei invadează pe ascultător cu şuvoiul unei tristeţi arzătoare. Piesa a însemnat, acum cîţiva ani, punc­tul culminant al unei suite de tangouri, într-un mare program, desfăşurat pe scena teatrului „Olympia” din Paris, de o trupă de cîntareţi şi dansatori ar­gentinieni aflaţi în turneu prin Europa.

Cît despre „Buenas noches, mi amor” de Gi­raud, chiar daca nu este un tango specific argen­tinian, a cîstigat repede adeziunea ascultătorilor de pretutindeni, onorînd qenul prin melodia sa de factură mai c^rind italiană decît hispeno-americană.

Viaţa cîntecelor e un fenomen insuficient cu­noscut. Ele au o raspîndire trecătoare, sînt date curînd uitării, dar unele învie după un timp, pe neaşteptate, învierea recentă, pe toate meridia­nele, a tangoului se datoreşte caracteristice! sale pulsaţii ritmice, melodiei învăluitoare şi sentimen­tului sincer pe care îl degajă.

Prezenta înregistrare, realizată de orchestra Electrecord sub conducerea lui Alexandru Imre, se distinge prin felul în care interpreţii şi-au însuşit — desigur, în cadrul unei Viziuni originale (la care se mai adaugă actualele condiţii instrumen­tale, precum şi calitatea tehnică a captării) — sti­lul şi spiritul genului, oferindu-ne o valoroasa evocare.

CLAUDE  ROMANO

 

Danse d’origine folklorique hispano-américaine, le tango a conquis le monde entre les années 1920—1940 par son rythme méridional caractéristique, par la beauté exotique de ses mélodies et par sa simplicité chorégraphique. Les succès du tango sont dus en premier lieu aux compositeurs argentins et espagnols, dont les mélodies souples, envoûtantes, passionnées, associées a l’effervescence tempéramentale spécifique des sud-américains, lui ont assure une durabilité beaucoup plus longue que celle des autres danses et mélodies rythmiques.

Ce disque comprend douze des tangos „classiques” les plus célèbres, dans l’exécution de l’orchestre Electrecord sous la direction d’Alexandru Imre. L’interprétation traditionnelle — bénéficiant des conditions instrumentales actuelles et d’une prise de son moderne — fait revivre la style et l’esprit du genre, offrant aux amateurs du tango une évocation pleine d’authentique saveur.